Nu există viață între alb și negru

         Straniu animal este omul. Și-l simt tot mai debusolat, mai rănit, mai incert. Există o singură diferență majoră între mine, ratatul sau geniul și cei care mă blamează, acceptă sau admiră: timpul. Își permit judecăți și completează din plin această neghiobie prin ipocrizia argumentelor care le însoțesc afirmațiile. Prefer să-mi pierd timpul cu iubirea, măcar ea construiește pentru a avea ulterior ce să erodeze. Iubirea este singurul echilibru care nu necesită justificare. Ea face din mine un om mai bun pentru ca tot ea să-mi determine dezumanizarea.

         Iubim în multiple și diferite feluri, însă ura are o singură față.

         Iertăm inclusiv ceea ce nu ni s-a greșit, însă putem greși o singură dată.

         Am experimentat cu mult înainte ceea ce umanitatea încă se chinuie a înțelege. Mi-am străbătut sinele, apoi ițele rațiunii, în timpul concomitent al străbaterii lumii. Experimentând, trăindu-mă prin simțuri am înțeles că nimic nu se poate schimba, nici în mine, nici în firescul ăstei lumi. Am complotat cu rațiunea împotriva ființialului și am ales să exist doar la limitele existențialului. Mă încep în fiece amurg, sfârșindu-mă în fiece răsărit. Nu-mi doresc îngemănarea dintre ziuă și noapte, dintre lumină și întuneric, aleg lupta dintre ele. Între alb și negru există infinite nuanțe de gri, însă existența noastră e finită. Le ceea ce nu-mi este îndreptățit spre cunoaștere răspund cu refuzul acceptării compromisului. Mi-e prea mult ceea ce cunosc despre viață și semeni tocmai pentru că nu mai pot acumula și înțelege; mai grav de atât, nu mai pot crede. Lumea aceasta este singura purtătoare de gri. Astfel m-am înstrăinat ăstei lumi și ea de mine.

         Prefer în detrimentul semenilor, umbrele lor...   

Din toate cele care sunt

Din toate cele care sunt nespuse

ne facem casă din chirpici,

o umplem cu-ale noastre catrafuse,

în noapte-amanți, în zi amici.

Din toate cele care sunt necoapte

ne facem hrana peste zi,

flămânzi de-amor intrăm în noapte

și-n moft carnal vom birui.

Din toate cele care sunt în așteptare

ne facem calea cea bătută,

ți-am fost în vrere-mi încercare,

mi-ai fost în vrere-ți o redută.

Din toate cele care sunt pe lume

îmi ești povara cea dintâi,

te voi iubi în lumi postume

acum nu-ți cer să mai rămâi.

Din toate cele care sunt degeaba

mă regăsesc pe firmament,

tu ești cuvântul, eu silaba

mă simt concretul din incert...

Într-un inutil... (I)

         Azi m-a sunat.

         - Te rog, îmi spui și mie ce înseamnă gestul tău de ieri?...

         - Despre ce mă întrebi?

         - Gestul tău de ieri, din cafenea...

         - Sincer, nimic!

         - Nu ești tu genul care să faci ceva lipsit de sens!...

         - Foarte serios te întreb: m-ai sunat numai pentru un răspuns?!

         - Da! Pentru ce altceva?...

         Am tăcut pentru câteva secunde. Mi-am reamintit replica care m-a îndepărtat definitiv: ”Inutil! Degeaba îți spun! N-ai înțelege...” . Și atunci i-am spus: 

         - Vezi tu... Atunci, în momentul în care am plecat, te-am lăsat acolo definitiv. Te-am trecut peste prăpastia din tine. Ajunși dincolo, eu am mers mai departe. Tu aparții clipelor trecutului, eu încă fac parte din prezentul tău! Rămân la același "Inutil!",cel aferent finalului...

         Tăceam amândoi. Nu a durat mult până a sosit replica. Previzibilă, de altfel:   - După cum ți-am spus de atunci. Am avut dreptate. Este inutil! Degeaba ți-aș fi spus! N-ai înțelege...

          De această dată a închis ea. Brusc...

         Mi-am amintit de Erich Maria Remarque și a lui replică din Trei Camarazi: ”Explicațiile sunt chestiuni de mâna a doua, de bucătărie!...”.”Inutil!”, îmi spun. Zâmbesc în sine mea și-mi adaug: ”Va urma!...”  

Acum, nu ieri, nu mâine...

                                                                          Motto: Timpul este pedeapsa lucidității.

          

         Lumea este formată numai din ecouri. Tot ceea ce spunem, citim sau scriem se preumblă printre noi. Preluăm cele auzite, scrise sau citite și le ducem mai departe. Împărțim între noi cuvinte fără a le cunoaște adevăratul sens și valoare. Spunem răutăți sau vorbe de duh cu aceeași intensitate cu care spunem iubesc sau urăsc. În pustiu rostirile nu-și pierd valoarea pentru că ea nu a existat niciodată, însă în viul evoluției orice rostire capătă accente distructive fiindcă suntem tributari nevoilor, dorințelor, orgoliilor. Răstălmăcim cu bună știință sensurile cuvintelor, le dăm amploare sau le divizăm pentru ca rostirile noastre să fie în bine primite în nevroza generală. Trecutul este format numai din decizii ale prezentului, ale momentelor cheie care ne-au marcat existența. Atunci de ce îl răstălmăcim? Trecutul primește doar valoarea unui reper sau cel mult a unui etalon pentru nu ne regăsi în ratare și cu toate acestea, totuși o facem. Trecutul nu ar trebui să depășească suma deciziilor noastre însă din el ne extragem amintirile și nostalgiile. Ar trebui să ne fie de suficiență ceea ce am fost atunci și să ne preocupe ceea ce devenim în criza prezentului. Timpul nu iartă pe nimeni, de aceea viitorul ne apasă și rămâne cea mai sumbră incertitudine, însă tocmai din acest motiv cu toții am primit darul optimismului.

         Nu ar trebui să ne preocupe nimic în afara prezentului, pentru că orice ni se întâmplă ni se întâmplă acum. Ce a fost are valoarea învățăturii, ce va fi nu ne privește încă, pentru că nu ne-a atins. Am ajuns să apreciez valoarea clipei și consecințele irosirii ei. Am ajuns să înțeleg că lipsa clipei și lipsa trăirii ei să fie iminența sfârșitului și preambulul veșniciei.      

         Tot ceea ce am realizat am reușit în timpul prezent. Tot ceea ce nu am realizat suportă două alternative: m-a ratat definitiv sau încă nu m-a ajuns în timpul prezent. Stau gol în fața vieții și morții, împăcându-le...

Într-un inutil...

         - Decât...

         - ?

         - Poate e mai bine așa...

         - Mă ajuți?

         - Să ce?!...

         - Să te înțeleg!

         - Inutil! Degeaba îți spun! N-ai înțelege...

         Am privit-o atent. Într-adevăr, inutil. Nu eram sigur că ar exista ceva de înțeles. Renunțasem deja. M-am ridicat și am plecat.

...

         După trei zile ne reîntâlnim la cafenea. Întâmplător. Mă îndrept spre ea. Mă observă însă nu schițează nici un gest. Ajuns lângă fotoliul ei mă aplec, îmi apropii chipul de al ei și mă uit fix în ochii ei. Între privirile noastre, buzele noastre, chipurile noastre, distanță de un sărut și respirațiile întretăiate. Rămân nemișcat. Se ferește și foarte contrariată îmi aruncă revoltată în față întrebarea:

         - Ce înseamnă asta?  

         - Inutil! Degeaba ți-aș spune. N-ai înțelege...

         ... și tot eu sunt cel care pleacă...

Despre cuvintele spuse...

         Nu există ființă care să nu se caute de împlinire, care să nu-și dorească atingerea acelui echilibru care să-i permită înțelegerea, iertarea, compasiunea, în cele din urmă seninul. Suntem în nevoie de foarte multe pentru ajungerea acolo, avem nevoie imperioasă de tot ceea ce suntem. Prefer înțelepciunea în forma ei evoluată, așezată dinaintea instinctelor, cu precădere cel al conservării. Înțelepciunea presupune cumpătare nu doar în gândire și acțiune, cumpătarea ar trebui așezată cu precădere dinapoia celor rostite. Exprimăm verbal toate stările care ne definesc și la supărare lăsăm cuvintele să ne părăsească cuprinse de nervul otrăvii stoarse din frustrările adunate. Păcat că nu știm! Tot ceea ce spunem, ce ne spunem sau le spunem semenilor, egal că nu sunt străini sau apropiați, nu vor părăsi niciodată eterul convențional dintre noi. Vom cără cu noi povara celor spuse și auzite. Le putem duce până la capătul lumii, uita acolo, rostirile se vor întoarce peste noi amintindu-ne despre slăbiciunile noastre. Indiferent că sunt gratuități, reproșuri sau sudalme, ele vor purta răzbunarea timpului irosit în purtarea poverii lor. Nu mă tem de cuvinte, de ceea ce se află în spatele lor sau de ceea ce ascund ele, mă tem de durerea cărăușilor. Nimeni nu ar trebui să poarte această povară, dar pentru bucuria unei revederi este nevoie de echilibrul împlinirii, de seninul iubirii aproapelui. Știu, vorbesc despre o stare interzisă nouă, care pare o cutezanță mult prea grandioasă pentru firea umană, dar știu că ca oricare dintre noi, mai devreme sau mai târziu se va afla cel puțin în apropierea ei, dacă nu va fi deja acolo.

         Prefer tristețea nerostirilor decât povara cuvintelor grele...     

Fragilitate

         Patru șezlonguri vechi, șubrede și lipsite de previziunea unui viitor apropiat ocupă locul de lângă gardul din spatele curții. Lemnul lor ros de carii poartă amprenta nepăsării. Pânza veche mă îndeamnă mai degrabă să previn riscurile unui accident casnic, decât la odihnă. Însă aerul este prea cald. Cerul mi se arată într-un gri prea închis ca să nu mă gândesc la probabilitatea sosirii unei furtuni de vară. Și aerul... mult prea cald. Atmosfera induce sufocare, iar vântul  se lasă prea mult așteptat. De unde mă aflu, la ieșirea din bucătăria de vară, decorul aduce cu apocalipsa unui film hollywoodian. Iarba are mirosul pământului sub asediul unei arșițe prelungite: așa și arată, precum rămășițele unui pârjol solar. Mă sprijin cu umărul de pragul ușii și în mâna stângă țin țigara aprinsă, iar de degetul mic îmi atârnă o cană de plastic în care am păstrat pentru această ultimă țigară o ultimă gură de cafea. Un fulger străbate cerul într-o îndepărtare necuantificabilă, însă vântul se păstrează în aparența aceleași nepăsări. O voce din mine mă strigă! Am senzația unui deja-vu. Tresar ușor, însă suficient cât să-mi scape din slaba strânsoare a degetului mic, cana de plastic și conținutul ei, restul de cafea. Cana se rostogolește la câțiva pași de mine, fără zgomot. Cafeaua este absorbită rapid de crăpăturile pământului. Nu există nici o urmă a trecerii mele prin grădina părăsită. Nici un zgomot, nici o dâră, nici măcar umbra mea sau adierea respirației grele.

Mă sufoc...

         ... și deschid ochii. Geamul este deschis și afară este cu adevărat furtună. În lumea mea este trecut bine de miezul nopții. Mă ridic din pat, mă îndrept spre barul încorporat în mobila bucătăriei. Deschid congelatorul. Patru cuburi de gheață și un deget sănătos de bourbon. Am uitat cafetiera aprinsă. Ridic paharul și iau o înghițitură zdravănă pentru stimularea simțurilor. Am nevoie de viul sangvin. Încă o înghițitură! Îmi inund grădina din spatele casei, îmi inund sufletul sufocat de indiferența ultimilor câțiva zeci de ani. Șezlongurile plutesc spre un nicăieri și visul meu se destramă în furtuna nopții. Desfac sticla și îmi umplu din nou paharul. Bourbonul se amestecă cu gheața rămasă. Acum îmi inund prezentul și-mi las fragilitatea pradă lucidității...