Marasm, strigoi și efemer

Din carul alegoric te coboară

și părăsește-ți lumea ta de basm,

să te proclam regina solitară

sunt regele lumescului marasm.

Pe harta lumii voi purta războiul

sub flamura iubirii ce ți-o port,

în lipsa mea te va păzi strigoiul

trimis sub pavilion cu cap de mort.

Când dorul pentru tine mă ucide

te va răpi să mi te-aducă-n front,

ascunsă în capela cu firide

iubirii tale viu să-i cer acont.

În noaptea ta dintâie ca femeie

te voi iubi cum n-a făcut-o nimeni

tu socoteala ta cu lumea-o-ncheie

ofrandă-mi preferată între semeni;

Olimpul dinaintea ta se-nchină

popoare sub tutela ta se cer,

îmi ești amantă, soață și regină,

îți sunt marasm, strigoi și efemer ...

  

Nici o destinație ...

Din albul așezat pe-o coală

mi-am zămislit parțial destin,

și sufletul s-a rupt ca o petală

mimând lacteea-ntr-un pahar cu vin;

în calea firii mele-mpotrivite

de-atâta singur și dispreț amar,

se-nșiruiesc destinele menite

să mă conducă la altar.

Acolo-i loc de rugăciune

și de-mpăcare mult prea timpurie,

Divinu-și face rolul de stagiune,

un mim de rug lipsit de glosalgie.

Mă uit atunci la coala mea nescrisă

și m-aș porni la întâmplare,

m-aș lepăda de firea mea proscrisă

sătulă de groteasca infamare.

Nu fug de lume înspre căutare,

nici să-i confirm al ei blestem,

când cerul dă un semn de îndurare

în pieptul lumii eu voi fi edem.

Și tu-mi vei fi cea care-mi îmi va scrie

pe coală și pe oase doar cu sânge

fi-va eternitatea o iluzie-n vrie

pe Dumnezeu l-am învățat a plânge ...

Nu mi-s poet ...

... sunt tot eu, cel dedicat, fidel eseului și prozei; însă în ultima vreme îmi este mai aproape versificarea gândurilor, trăirilor. Nici de duhovnic nu-mi este de trebuință, deși fiece pledoarie versificată deferită uitării îmi deconspiră zbuciumul. Sunt un incomplet care se caută de un spațiu afectiv al primenirii ființiale, un soi de exil binevoitor și răbdător al capriciilor ăstui destin ce-și dorește a se rescrie zilnic. Știu că va veni vremea când probabil voi publica ceva din toate aceste gânduri, precum va sosi și vremea când mă voi opri din creația publică, rămânând a-mi aparține doar mie. Nu am putința de a spune când se va întâmpla timpul renunțării, dar știu că am putința de a vă-mpărtăși decizia. Însă până atunci voi împărți cu voi carcera numită viață și tot ceea ce este adiacent ei. Nu am puterea și nici menirea de a prelua asupra mea păcatele lumii, dar am puterea de a le recunoaște și eradica pe cele personale. Cât timp va mai fi să fie, din amărăciune, tristețe, bucurie și zâmbet voi încropi un buchet cotidian sau nocturn pe care vi-l voi dedica cu obișnuita-mi reverență. Buchetul va aparține doar celor care își fac timp pentru sufletul lor, celor care au înțelepciunea de a impune timpului și trăirile personale, celor care cunosc tainele nopților care leagă zilele una de alta formând veșnicia, aceeași veșnicie care-i leagă strâns de viață, chinuind-o cât pentru toată reciprocitatea perversității ei. Singurul reproș pe care-l pot aduce vieții este cel al atașamentului fățiș pentru semeni, o pledoarie a robiei în mințile, rațiunile și sufletele nemuncite ...     

Pentru azi încă o moarte

Nu-i timpul stelei mele căzătoare

definitoriu să coboare-n lavă,

mă recunosc ca ființă muritoare

în astă lume găunoasă-n cavă;

și mă abrupt pe zidul plângerilor tale

mă-ndoi de dor ca să mă rup în două,

o parte să vegheze a ta cale,

iar cealaltă să vă rămână vouă.

Voi cei ce știți nimicuri despre viață,

blagoslovind ușor despre iubire,

păstrați simțirea-n inima de gheață

un soi de epitaf spre prețuire.

În mine nu mai e convalescență

și-n tine nu mai e de te iubesc,

sunt doar un vag, reminiscență

un sincer-animalic te doresc.

Motive sunt ca să te las a lumii

tristețea voastră e un bun comun,

fiind tributar creațiilor antumii

uitându-te, în drepturi mă repun.

Când voi alege să cobor în lavă

și de trecut te-ai vindecat,

iertare-ți cer că m-am schimbat în pleavă

iertare-ți cer, c-am dezertat.  

Dar pân’ atunci mai mor o noapte

fiindcă în zi robesc la traiul auster,

de-ți vei păstra păcatele necoapte

din când în când, te voi iubi stingher ...

Dă-mi de știre ...

Adu-mi aminte despre tine

și dă-mi de știre că mai ești,

trecutul mă inundă, vine

romanța mea dintre povești.

Se-ntâmplă focul să mă ardă

în amintire-ți stă nestins,

în zile mă uzai ca avangardă

în nopți cu ființa m-ai cuprins.

Tu mi-ai hrănit singurătatea

iar eu te lepădam de dor,

în fapte îți sorbeam eternitatea

în gânduri îți juram că te amor.

Prin tine am aflat ce-i fericirea

și tot cu tine-am împărțit ce-i rău,

mi-ai spus cândva că nemurirea

va fi doar mit când nu mai sunt al tău.

Din tine și romanța noastră

a mai rămas doar patul gol

și o privire ațintită la fereastră

sunt saltimbanc cu suflet gol.

De-atunci mai joc doar roluri efemere

fără Juliete și motiv de-a fi,

uzurpator ale iubirii filiere

mă duc la nunți să-mpiedec pirostii.

Mai sunt dispus la ultimă-ncercare

să rup sigiliul tainei din raiul îngeresc

tu da-mi de știre că mai poți iertare

și-am să renunț la tot ce-i omenesc.

Tot pentru tine-am să revin la viață

mă voi căi de tot ce nu am fost

și cât putea-va ființa să-nțeleagă

găsi-voi pentru noi în lume-un rost.

Cioburi …

Descânt de noapte prea senină,

un gând de fugă, răvășit

o lacrimă strivită de retină

ce-și caută obștesc sfârșit.

Un cântec de sirenă surdă

mă acostează în alt port

un diavol înspre iad mă-mburdă

și-mi dă pe moarte pașaport.

În port nu-s stele căzătoare

nici-o dorință nu-i de-atins,

respir a viciului duhoare

în colivia vieții-s prins.

Încerc fragila evadare

împins de temeri și de frică,

doar carnea-i pentru condamnare

căci sufletu-i ascuns în sticlă.

Mi l-am trimis mesaj pe mare

deriva lumii să o stingă,

iertării-i facem simulare,

din inimi să-ncropim o chingă.

Mă las cuprins de resemnare

mi-s trup vidat în abandon

din cioburi irosite-n mare

m-ați re-ntregit Armaghedon …

Sin with me!

În tine cerul și-a vărsat candoarea

blestem adus lucidei minți,

tu ai ales să fii trădarea

ești nefirescul celor sfinți.

Căpruiul tău, deschis mai bine

mă cere-acum adulterin

și pofta se stârnește-n mine,

am să profit de tot, din plin.

Copilă arată-mi tâmpla stângă

să-mi sprijin fruntea cortical,

în taină zeii-ncep să plângă,

căci i-ai sedus sentimental.

Iubito, dezvelește-ți sânul

cu lumea martor să-l sărut

și patul nostru va fi fânul;

îți amintești cum te-am corupt?

A tale coapse vor atingeri

și răsuciri de labirint,

e gelozie printre îngeri,

în rai și iad se bea absint.

Obișnuit fiind cu păcatul,

a-l înțelege și-mplini,

tu m-ai ales să-ți fiu amantul

din stirpea răstigniților de vii.

Te voi iubi în fiecare seară

m-am pervertit la infamii,

sunt lob mușcat de-o șoaptă selenară

lasciv descânt: ”Please! Sin with me ...”!