În tot ceea ce spun și fac …

Nu contest faptul că în ultimele mele scrieri se află gânduri care sunt oarecum influențate de niscavai dezamăgiri produse de oameni foarte dragi mie. Sunt dezamăgiri care erau inevitabile. Una dintre politicele mele existențiale spune ”mai devreme sau mai târziu toți suntem datori cu o dezamăgire, indiferent dacă o oferim sau o primim; ideea este să amâni cât mai mult acel moment în care dezamăgirea cade precum securea călaului, pentru că după aceea nimic nu mai contează. Precedentul s-a creat, riscul recidivei există, relația este compromisă …”. Oameni buni și (ne)buni acestea sunt fapte nu drame. Drame sunt bolile incurabile, foametea și moartea, restul sunt fapte, evenimente din viață, etape care au ars și care te obligă la renunțare, uitare și ne condamnă la alte începuturi. Nu e loc de împăcări sau iertări inutile pentru că nu avem ce ierta. Nimeni nu greșește intenționat când iubind, apreciind sau investind într-un anume nefericit moment, greșește. S-a întâmplat. Se trece mai departe. Nu se întoarce privirea sau capul. Rupi bucata de suflet afectată o arunci câinilor (chiar și celor cu față umană) și pleci mai departe. Acesta sunt eu. Ultimele texte v-au determinat pe unii dintre cei pentru care contez să contorizați și gestionați depresiile sau alte chestiuni de acest gen. Dragii mei sunt bine, doar că prefer umilinței defularea scriptică si metaforele. Sunt mai ușor de tradus, îmi îmblânzesc disprețul și mila defulând cuvântul. Voi continua să scriu fără să am pretenția să fiu citit. Când scriu o fac pentru a mă salva, dacă ajută și altora cu atât mai bine; acest lucru mă bucură nu-mi seduce orgoliu și nu mă ridică pe un piedestal. Nu sunt nici bufon, nici diavol, sunt doar eu, gol în fața vieții și morții cât pentru mii de sinucideri cioraniene. Scriu doar pentru că îmi este cel mai la îndemână și astfel nici nu rănești purtând discuții justificative. Mai bine plec, scriu, uit și las loc nostalgiilor în timp. Ideea finală ar fi, în tot ceea ce fac și spun nu este loc de compromis …    

PS Reverență - aceasta este ultima mea reverență publică. 

Regretul de a fi (VI)

Se-ntorc în mine toate amăgirile. Mi se ruină orice formă de existență. Prematur mi-am dus în morminte amintirile în care cei dragi mie se umplu de acea candoare preambul al totului. Completul se împlinea până ieri, de când răspunsurile voastre în ceea ce mă privește s-au transformat în complete de judecată. Ajuns în dizgrația rușinii voastre publice, aceea de a mă fi prețuit, chiar iubit, cândva, mi se întâmplă să privesc în mine și să mă caut de inimă; mă caut doar când mă zdruncină pulsațiile sangvine, când mă doare șuvoiul rece pierdut prin capilarele rațiunii obsedate de singurătate, de pustiul unei chilii dedicate tăcerii. Știu că este acolo, fără a-i simți sau a-i dori prezența; mi-e de-ajuns răsăritul pentru a mă știi viu. Am oferit tot ce am avut de oferit într-un foarte îndepărtat cândva, chiar dacă trecutul începe de azi, de acum. Atunci nu am renunțat ci am decis să port tunica războiului minții, singura cale posibilă de a mai salva ce a rămas din mine. Tunica mea nu are buzunare tocmai pentru a nu purta acele epistole aducătoare de nostalgii și inutile amărăciuni drăgăstoase care ne îndeamnă la iertare, acceptare și reîntoarcere la agonie. Căci de agonie am fugit ca de ciumă, lepădându-mă pe drum de bucăți de suflet precum un lepros damnat de semeni. Mi-e mai bine la marginea destinului meu, acolo unde nu veți ajunge niciodată pentru că nu ați primit precum mi s-a dat mie, blestemul hăitașului ce-n căutarea victimei își încolțește propria-i umbră. Zilnic parcurg aceeași distanță, iar distanța față de trecutul ce ne leagă se păstrează ca și cum totul s-ar fi petrecut într-un astăzi, nicidecum un ieri. Poate ar trebui să urc sau să cobor, dar mi-e egal atâta vreme cât rezist tentației de a mă căuta de inimă. Urăsc să renunț la semeni dragi. Şi mai mult urăsc să fiu obligat să renunț astfel. Nu e nimic nou in faptul că oamenii nasc şi duc prietenii în cuantumul unei reciprocităţi care vine de similitudinile caracterelor. Atunci ce-i determină să apeleze la varii forme de trădare? Am realizat de foarte timpuriu ăste lucruri renunțând la a mai fi om, respectiv a mă supune unor greșeli similare. Şi totuși acest déjà-vu mă supune unui asediu perpetuu, cel puțin în ultima vreme. Oare eu greșesc? ... Atunci unde greșesc?... în mine este tot mai puțin loc de reverenţe. Tot ce mi-a fost drag cândva am zidit într-o casă a uitărilor, în spatele unor ferestre închise și uși zăvorâte. De acum începând, pentru mine în lagăre locuiesc doar îngerii …  

Forme

M-am străduit! Chiar m-am străduit să găsesc rațiunea sacrificiului suprem înfăptuit de Divinitate. Compromisul major pe care El l-a făcut a fost forma; a dat formă oricărui lucru care trebuia definit pentru ca noi să înțelegem, să aplicăm o percepție cât mai utilă vieții. Poate s-a grăbit pentru că a uitat să dea formă simțămintelor, trăirilor. Tot ce reprezintă pentru noi trăire se regăsește în măștile transfigurate pe chip; nici aici nu am aflat concretul, pentru că un zâmbet poate fi și împlinirea și dezamăgirea. Zâmbetul nu se poate gusta, el suportă doar forma arcuită a unei dezintegrări interioare. Chiar și moartea a primit o formă imaginativă, chiar dacă sub aparenta ei seducție suntem dinaintea unei noi incertitudini: frigul întunericului sau căldura sufocantă a prezumtivului iad. Chiar și purgatoriul este relativ, fiind cam totuna cu infinitul. Tu, Divinitate, ai dat formă înaintea sacrificiului suprem doar celor ce sunt palpabile, restul le-ai lăsat la îndemâna erorii și intuiției. Folosindu-mă de forme mă pot urca într-un tren, avion sau copac doar știind că la finele călătoriei mă asteaptă incertitudinea, nu ca expresie (moartea este singura reală certitudine), ci ca expresie a ceea ce pot afla dincolo de ea. Într-o altă noapte din viața mea scriam astfel ... “Nimic din ceea ce a gândit Dumnezeu nu este compatibil cu mine. Dacă întradevăr ne-a lăsat posibilitatea de a alege atunci pot să-mi cer dreptul de a avea păreri, convingeri și zvârcoliri. Din păcate nimic din toate acestea nu are vreo utilitate, pentru că nu am găsit răspunsuri. Am primit un singur drept, acela de a mă chinui; restul e poezie, alternativa preferată a umanitații.”. Dacă ai gândit viața pentru noi precum o poemă, atunci îți spun Ție, Doamne, că ești un poet sfios, fără conținut și formă. Viața reală nu este ceea ce ai gândit Tu, este ceea ce trăim noi  ...    

Rugină

Am sentimentul că sunt de prea mult timp aici, nu în același loc ci în același timp numit viață. S-a depus rugină pe gânduri și vene. Precum Jardin, trebuie să-mi ard și eu biblioteca, toate acele cărți care spun totul despre mine. Să fi trădat de cuvânt! Nu! Nu este suficient! Trebuie să mă gândesc mai în adâncul abisului. Asta este, da! Să-mi ard trecutul. Să-mi ard istoria din care am învățat și care m-a format ca proscris. Să-mi scrum memoria în care s-au așezat comod toți cei care au contat sau n-au contat vreodată. Să mă terfelesc în plăcerea flăcărilor care nu iarta chipuri, grimase sau zâmbete, care nu mărturisesc despre pierzanie, suflete amorțite sau fericiri mărunte. Să-mi ard viitorul care-mi aduce a aventură aligheriană. Viitorul meu arată precum o stingere a focului cu foc; din interior vine iadul, dinspre exterior iadul comun. Sunt pietrificat în așteptarea unei ploi acide care să mă descompună, să mă fărâmițeze în bătaia de joc a vântului schimbării la care voi ați aderat. Mi-aș dori să mă pot răzbuna inutil, să-mi pot asuma un ultim păcat capital cu care să sfidez iadul; să vă intru-n plămâni și vene, să aduc rugina, să trăiți din plin descompunerea libertății absolute ... 

Marile nimicuri

Destinul nostru se împăcă de minune cu generozitatea Divinității; primim enorm de multe șanse în singura viață pe care o avem. Ce bine că Dickens a fost doar unul și a intuit că speranțele sunt în fapt marile noastre dezamăgiri; nouă ne sunt de trebuință experiențe, cât se poate de multe și dacă este cu putință agonice. Suntem pregătiți pentru bine și rău, frumos și grotesc, iubire și ură, dar niciodată doar pentru una dintre aceste extreme. Universul respinge orice dezechilbru și pe cei care l-au adoptat ca stil de viață; din același motiv ne sunt străine și ne înspăimântă perspectiva atingerii și păstrării extremelor care sunt cu plus (+). Minus infinit ne este la îndemână, plusurile sunt apanajul celor “aleși” și pentru ei avem numai gânduri de bine. Supraviețuim acestora doar pentru că apelând la același echilibru, cumva balanța se va echilibra pedepsindu-i doar pentru reușita lor. Știm doar intuitiv că lumea aceasta funcționează astfel și ne sunt de trebuință dovezi, chiar dacă asta ne sperie. Suntem în stare să cerem mai multe vieți doar pentru că ne temem de marile eșecuri. Nu merităm mai multe vieți, pur și simplu nu o merităm nici pe cea în care suntem. Nu știm a ne bucura suficient pentru micile victorii și reușite personale, nu știm a ne întrista real și agonic pentru pierderile noastre. Trăim sub dominația marilor dezamăgiri și atât. Suntem campionii desăvârșiți ai ratării și marii interpreți ai lamentării. Destinul ne premiază și noi ne refuzăm dreptul la viață, bucurie, tristețe, iubire, ... of! Și câte or mai fi! Mi-e îndeajuns astă viață cu toate cele ce sunt de oferit, tocmai pentru că nu mai caut nimic, cel puțin nimic măreț ...

Regretul de a fi (V)

Nu-mi amintesc să fi cerut ceva, vreodată, de la viață. Și totuși ... zilnic primesc câte ceva. Mi s-a-ntâmplat un weekend greu; fără exagerare îl pot denumi atroce. Mă simt apăsat de o feroce și deloc atrăgătoare tristețe; mi se-ntâmplă tocmai mie, cel căruia tristețile i-au fost dragi întotdeauna. Motivul tristeții? Nici unul. Și totuși, ceva îmi lipsește, ceva a ieșit din mine sau acel ceva care nu poate fi definit a perforat vidul pe care îl apăram cu o încăpățânare asiduă și foarte bine organizată. Vidul se descompune și consecința firească este aceea de a mă descompune și pe mine. Nu caut răspunsuri, nu caut nimic; asist la propria-mi descompunere și mă complac în traficul greu al gândurilor.

Mă-ntorc la viață și ofertele ei decrepite. Chipuri noi, oameni noi, probleme existențiale noi care nu-mi aparțin și cu care uneori mă încarc inconștient. Paradoxal, noii intruși sunt personaje pline de viață, care-mi vorbesc cu o seninătate sifilitică despre fericirea lor, despre fericirea de a fi! Din fericire tristețea-mi acăpărtoare îmi anulează disprețul, compunând pentru carnea ce sunt un soi de antidot împotriva suficienței cretine care se exprimă liber în juru-mi. Mă confrunt cu o paralizie parțială a rațiunii, dincolo de cea afectivă. Mă macină o invidie nulă, care-mi dă spre trebuință întoarcerea la copilărie, acea perioadă în care orice era permis, iertat și uitat; chiar și trădările semenilor. Nu am nerv pentru încă un război declarat umanității, sunt dator încă cu multe bătălii sau revanșe, un fel de noblesse oblige. De asemenea mă încearcă cumplitul resentiment al unei împăcări, măcar temporare, cu Divinitatea. Dacă mai rămân mult blocat în astă tristețe, voi suporta daune cu iz de catastrofă. Acum mă simt capabil să iert orice și oricui, fără ca măcar să mi se ceară sau să fie cuiva de folosință. Să mă împac cu toți, cu Divinitatea și umanitatea este echivalent cu a fi certat definitoriu și irevocabil cu mine, să renunț la tot ceea ce sunt, la tot ceea ce am muncit și suportat. Mi-e imposibil și nu vreau să renunț la singurul regret pe care îl recunosc, regretul de a fi! ...

Tunelul metaforic în care mă aflu nu este cufundat în beznă; are paloarea pâlpâită a  indiferenței. Destinația ideală pentru mine ar fi capătul lui, categoric cel de ieșire, pentru că intrarea a fost lipsită de glorie, știință și conștiință. Trebuie doar răbdare; magistrala invenție a Divinității definită scurt, lipsită de prozaic sau ludic, răbdarea.  
  

(XIV)

Ceea ce pentru tine reprezintă trădare pentru ceilalți poate fi supraviețuire. A fi înțelegător dinaintea trădării pentru ei este izbăvire, acceptarea și iertarea gestului înseamnă tradarea sinelui; asftel îmi explic tentația suicidului și ludicul morții ...
*
Inocența hrănește spiritul aventurierilor. Să le păstrezi pe ambele, calea sigură spre narcisism ...
*
Dacă suferința ar fi singurul căpăstru uman suportat, atunci moartea ar fi raiul hergheliilor sălbatice ...
*
Căderea în noi este similară morții făr’ de moarte. În lumea modernă călăii nu poartă cagule, zâmbesc și sunt licențiați în arte! Arta destrămării iluziilor ...
*
Premoniția morții ca al șaselea simț și urcarea-n înalturi a sufletului cu toate cele șase simțuri sunt singura explicație rezonabilă a Sabatului; în iad și în rai simțurile sunt considerate activități sezoniere …
*
Solemnitatea morții nu dă doi bani pe demnitatea noastră dinaintea ei …
*
A deveni este totuna cu a abuza din plin de ceea ce poți fi. Totuși, pentru ce suportăm atâtea abuzuri!?...
*
Să avem posibilitatea de a ne planifica perfect viața până în clipa morții și moartea sa-ntârzie o zi! Pfffff! Ce plictiseală!...