Se-ntorc în mine toate amăgirile. Mi se ruină orice formă de existență. Prematur
mi-am dus în morminte amintirile în care cei dragi mie se umplu de acea
candoare preambul al totului. Completul se împlinea până ieri, de când
răspunsurile voastre în ceea ce mă privește s-au transformat în complete de
judecată. Ajuns în dizgrația rușinii voastre publice, aceea de a mă fi prețuit,
chiar iubit, cândva, mi se întâmplă să privesc în mine și să mă caut de inimă;
mă caut doar când mă zdruncină pulsațiile sangvine, când mă doare șuvoiul rece
pierdut prin capilarele rațiunii obsedate de singurătate, de pustiul unei
chilii dedicate tăcerii. Știu că este acolo, fără a-i simți sau a-i dori
prezența; mi-e de-ajuns răsăritul pentru a mă știi viu. Am oferit tot ce am
avut de oferit într-un foarte îndepărtat cândva, chiar dacă trecutul începe de
azi, de acum. Atunci nu am renunțat ci am decis să port tunica războiului
minții, singura cale posibilă de a mai salva ce a rămas din mine. Tunica mea nu
are buzunare tocmai pentru a nu purta acele epistole aducătoare de nostalgii și
inutile amărăciuni drăgăstoase care ne îndeamnă la iertare, acceptare și
reîntoarcere la agonie. Căci de agonie am fugit ca de ciumă, lepădându-mă pe drum
de bucăți de suflet precum un lepros damnat de semeni. Mi-e mai bine la
marginea destinului meu, acolo unde nu veți ajunge niciodată pentru că nu ați
primit precum mi s-a dat mie, blestemul hăitașului ce-n căutarea victimei își
încolțește propria-i umbră. Zilnic parcurg aceeași distanță, iar distanța față
de trecutul ce ne leagă se păstrează ca și cum totul s-ar fi petrecut într-un
astăzi, nicidecum un ieri. Poate ar trebui să urc sau să cobor, dar mi-e egal
atâta vreme cât rezist tentației de a mă căuta de inimă. Urăsc să renunț la
semeni dragi. Şi mai mult urăsc să fiu obligat să renunț astfel. Nu e nimic nou
in faptul că oamenii nasc şi duc prietenii în cuantumul unei reciprocităţi care
vine de similitudinile caracterelor. Atunci ce-i determină să apeleze la varii
forme de trădare? Am realizat de foarte timpuriu ăste lucruri renunțând la a
mai fi om, respectiv a mă supune unor greșeli similare. Şi totuși acest déjà-vu
mă supune unui asediu perpetuu, cel puțin în ultima vreme. Oare eu greșesc? ...
Atunci unde greșesc?... în mine este tot mai puțin loc de reverenţe. Tot ce
mi-a fost drag cândva am zidit într-o casă a uitărilor, în spatele unor
ferestre închise și uși zăvorâte. De acum începând, pentru mine în lagăre
locuiesc doar îngerii …
excelent textul.
RăspundețiȘtergere