Alter ego (XVII)

Deunăzi, sătul de monologuri,

te-am reinventat.

Ne-am vorbit despre toate

și despre lipsa concretului dintre noi.

Am revăzut toate aleile parcului,

toate băncile și singura salcie

de care ne-am sprijinit primul sărut.

Am rememorat toate dialogurile

iscate de lecturile noastre diurne

și ne-am alienat ultima fărâmă de luciditate

într-o picătură din melancolia lui Bach.

Ne-am oprit înainte de-a ne reîncepe,

iar în mine s-a stins plăcerea singurătății.

Mă arde amintirea ta,

inima se dilată,

sternul cedează,

carnea mă eliberează,

iar eu realizez abia acum

de ce Dumnezeu preferă monologurile…