Trăim într-o lume care impune
conceptul ”a avea răbdare cu noi”, indiferent care ne sunt nevoile și durerile
individuale, deși trăirile individual-personale sunt comune. Din nefericire,
dincolo de conștiința noastră, aparținem unui sistem de valori impus căruia
nu-i pasă cine suntem, ceea ce ne dorim sau ce ne-am dori a trăi. Totul se
reduce nivel la individual ca trăire, dar sistemului nici că-i pasă! Socialul impus
de sistemul universal de valori manipulează, implementează și mai ales
dictează. Știu cum să o facă, pupându-ne fundurile tăbăcite de la atâta stat pe
gânduri, precum gânditorul de la Hamangia. Suntem percepuți și tratați precum o
turmă capabilă să identifice și să prefere un individ alpha, individ care să
conducă turma spre orbire, la nevoie spre dispariție.
Sunt convins că v-am plictisit,
dar dincolo de plictisul vostru trebuie să conștientizăm că totul se reduce la
”a iubi”. Este falsă ipoteza care ne spune că a iubi înseamnă dependență și ca
atare, renunțare la propria persoană. A iubi este una, a supraviețui este alta!
Singularitatea noastră a fost gândită a fi indestructibilă însă nevoia
neidentificată apare ca fiind o slăbiciune care poate fi exploatată. Niciodată
nu vom iubi ceea ce nu ne identifică și personalizează, pentru că iubirea
presupune o forță interioară imensă, forță capabilă să dăruiască, nicidecum să acapareze,
să acumuleze. Mai mereu trăim o viață care nu reprezintă, o viață care în fapt nu
se identifică și nu ne raportează la ceea ce trăim și suntem. Suntem dependență
de suferință. Supraviețuim datorită detaliilor care țin de mistic și aparențe,
dar iubirea nu poate înșela. Pentru că ea se întâmplă și ne întâmplă în afară
absurdului cotidian. Pentru că dincolo de paroxism și decădere iubirea înseamnă
trăire, înseamnă completare (în cazuri rarisime, împlinire).
Pentru mine există doar două certitudini:
iubirea și moartea. Paradoxal, avem prea multe de trăit pentru a ne permite
nonșalanța morții!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu