De când m-am așezat într-ale lumii trăiesc pe trei paliere
suprapuse, aflate într-o perpetuă reașezare: lectura, scrisul și muzica.
Prioritatea este impusă de starea de moment. Sunt convins că toate trei,
amestecându-se între ele, completându-se și completându-mă, m-au făcut capabil
de trăiri pe care mulți încă le caută. Cândva le făceam pe toate, scriam și
cântam, iar atunci când nu făceam niciuna dintre primele două, mă puteai găsi
în parc pe o bancă sau întins pe toată lungimea patului, citind. Acum mi-au
rămas la îndemână doar lectura și scrisul, însă opțiunea întâia rămâne mereu lectura.
Orașul mă obosea. Nu mă regăseam în tumultul generației
mele. Pentru mine nu reprezenta nimic agenda zilnică, plină de adrenalină, a
prietenilor mei. Orașul nu a dus niciodată lipsă de femei frumoase și nici de
tristețea sau efemeritatea fericirii lor. Nu mă pot declara la acea vreme ca
trăind în robia melancoliei, însă eram mult prea serios chiar și pentru o
relație care promitea, o relație care deținea toate premisele unei iubiri care
să mă corupă definitiv. Și cu toate acestea eram mult prea volubil pentru cât
de antisocial mă știam. În grupul de prieteni sau în amestecul neomogen cu
necunoscutul, eram mereu în centrul atenției, deși nu făceam nici un efort în
acest sens. Mă gândeam destul de des care ar fi motivele acelei popularități și
mereu ajungeam la aceeași concluzie: eram diferit față de prietenii mei. Acest
gând mă determina să-i privesc cu suspiciune pe prietenii mei, pentru că nevoia
lor de a avea în preajmă un om lipsit de nebunia adolescenței nu-mi spunea despre
noi decât că suntem superficiali, că nu avem curajul ori poate nici nevoia, de
a recunoaște că ne doream mai mult decât ceea ce ne ofeream noi înșine sau
primeam de la ceilalți. Fiecare își dorește să scape de temeri, să
crească într-o certitudine de bine care să implice măcar viitorul apropiat.
Însă cum nu aveam aceste certitudini, și nici acum tinerii noștri nu le au, le
substituiam cu trăiri intense și riscuri cât mai mici. Alegerile făcute atunci
ne-au adus în prezentul în care ne aflăm acum, strivind sau conservând speranțele
care ne făceau nopțile albe, frumoase și sincere...
* * *
Nu știu nici acum, la această amiabilă etate (în raport cu viața) la care am
ajuns, dacă există dragoste la prima vedere, dar știu că organic ni se-ntâmplă
să ardem de la o simplă privire care trece dincolo de culoarea irișilor și
demască intențiile neclare însă ascunse, din spatele unui flirt. Sunt stări
despre care nu vorbim niciodată din primul moment, nici măcar cu noi înșine. Am
avut parte de această banalitate și eu ca orișicare fericit(ă) care are parte de prima nebunie, care-și dorește
să moară atins de glonțul iubirii. Era acolo, ultima achiziție a grupului,
venită alături de un alt grup de prieteni comuni, mai îndepărtați. Eram un
fumător înrăit la acea vreme și ea privea pierdută prin perdeaua de fum a
țigării mele. Era cu cel puțin zece ani mai în vârstă decât mine, dar trupul ei
nu trăda acest fapt. Am căutat dovada intuiției mele privindu-i ochii, mai exact
căutând riduri la marginile lor arcuite, apoi mâinile cu degete drepte, lungi
și extrem de subțiri - parcă purtând însemnele fragilității. Pieptul mic și
talia la fel de fragilă erau completate de finețea gleznelor captive în
încrengătura răsucită a curelelor sandalelor romane. Minionă, puțin peste un metru
și jumătate, tenul creol - cel mai probabil proaspăt revenită din concediu și părul negru strâns într-un coc discret care să-i lase vântului plăcerea
atingerii gâtului zvelt, completau tabloul culorilor închise care o defineau.
Singurul exces discordant, ochii. Verde închis, culoarea ierbii în răcoarea
dimineții. Pare absurd, dar aceeași ochi mi-au inspirat zicala pe care o
folosesc adeseori: ”la noi, două lucruri se calcă cu obstinație: iarba și
demnitatea!”. Ochii ei nu doar împrumutaseră culoarea ierbii, chiar îi trădau demnitatea.
Mulți au studiat-o în acea seară, foarte probabil că mulți au și dorit-o, dar
nimeni nu primit nimic mai mult decât o privire și eventual un zâmbet de curtoazie.
I-am căutat de câteva ori privirea; am găsit-o rar și nu-mi transmitea nici un
mesaj, astfel că am renunțat inclusiv la ideea unei conversații de rutină.
Pentru mine seara a decurs ca multe altele de până atunci.
Tutun în exces, alcool formal și platitudini suportabile. Am ieșit în curte
pentru o repriză de aer curat. Deși era o vară pe sfârșite, noaptea nu era
răcoroasă. Îmi făcea bine aerul alterat doar de excesul de decibeli izbăviți din muzica de la etaj. Curtea era curată, gazonul tăiat și curățat, astfel că la capătul sudic
al curții puteam zări licăririle văii care cândva se rostogolea peste roata
morii vechi din avalul pârâului. M-am așezat pe o bancă strașnică, improvizată din
caferi care cândva or fi fost un falnic stejar, și priveam ursele cerului.
- Bună seara! Pot să
stau lângă tine?
Am tresărit, pentru că nu-i auzisem pașii. Fără să-i răspund
măcar la salut, m-am ridicat și m-am mutat pentru a-i face loc pe bancă. Aveam
mereu cuvintele la mine, dar nu eram în cea mai bună dispoziție pentru a face
conversație, fie ea și formală. Însă trebuie să recunosc că-mi făcea plăcere să
o știu aici, la o răsuflare de mine. Am privit-o scurt, mi-am scos pachetul de
țigări și mi-am aprins o țigară.
- Fumezi mult! Nu
doresc să fiu cicălitoare și nepoliticoasă, însă consider că ai fi putut să mă
întrebi dacă mă deranjează fumul de țigară!
- Îmi pare rău domnișoară. Poate nu sunt ceea ce cauți, sau
ceea ce ai întâlnit la viața domniei tale, însă eu mă aflam aici. Nu-mi
revendic spațiul și timpul de acum, dar sunteți o intrusă. Nu am motive să vă
întreb dacă pot fuma și nici motive să fiu amabil cu dumneavoastră, în afară de
faptul că mă consider tipul omului educat. Ca atare, îmi voi duce la bun
sfârșit nevoia satisfacerii acestui viciu. Însă din moment ce mi-ați făcut
acest reproș, intuiesc că nu fumați, ca atare nu vă întreb dacă doriți o
țigară.
- Fumez, însă încerc
să mă las.
- În acest condiții nu va fi o următoarea țigară, dar
aceasta o fumez până la capătul filtrului.
M-am ridicat pentru a putea fuma în liniște. M-am dus câțiva
pași mai încolo. Încă patru fumuri, câteva priviri spre aceleași urse și multe
gânduri legate de prezența ei aici. Strivesc mucul cu talpa pantofului și mă întorc
spre bancă. Aveam ceva curiozități, însă ea nu mai era. Îi văd silueta firavă
în tinda casei. Își găsise un interlocutor nou, sau el o găsise pe ea, nici
măcar nu conta. M-am așezat înapoi pe bancă. Parfumul ei era încă acolo, ținând
locul umbrei care fusese mai devreme. Fără îndoială, nu mai eram același de la
începutul plimbării mele nocturne. Voiam mai mult. Acum doream conversație, voiam
răspunsuri. Îmi doream un gest, oricât de mic, un gest care să-mi spună că
măcar pentru orice fragment atemporal contasem pentru ea.
M-am întors în casă pe ușa din spate. O căutam discret cu
privirea. Iat-o! Pregătită să plece. Aștepta probabil pe cineva care urma să o
însoțească până-n oraș. Oare de ce nu aș fi eu acela? Mă opresc lângă ea și îi
cuprind brațul.
- Pleci? Te conduce cineva, sau pot să te conduc eu până
unde dorești să ajungi?
Renunțasem la pronumele de politețe. Poate că îmi doream să
las impresia că sunt stăpân pe mine și pe situație, sau poate am dorit a-i
atrage atenția asupra faptului că sunt bărbatul care știe ce vrea de la viață
și ca atare își ia ceea ce-i este de trebuință.
- Este târziu. Sunt
puțin obosită. Azi dimineață am revenit din concediu. Am venit însoțită, ca
atare voi pleca cu cine am venit.
- Este în regulă. Doream să fiu doar util. Îți doresc o
noapte plăcută sau odihnitoare.
- Nu doreai doar să fi
util. Îți dorești să ștergi impresia nefericită pe care mi-ai creat-o acolo, în
curte. Pentru liniștea gândurilor tale îți spun că această primă impresie nu
contează, pentru că nu te-am căutat. S-a nimerit să fi acolo când eu am avut
nevoie de puțin spațiu și aer curat. Însă îți ofer ocazia să-ți repari
imaginea. Accept invitația ta - neîmpărtășită - la o cafea, mâine după-amiază. Parcul mic,
bastionul croitorilor, ora 18:00. Îmi plac punctualitatea și cafeaua etiopiană.
Știu eu locul unde se poate bea o cafea de calitate. Etiopiană, bineînțeles! Întoarce-te la prietenii
tăi. Noapte bună!...
- Nici măcar nu-ți cunosc numele!...
- Însă îl știu eu pe
al tău, Florin. Noapte bună!...
***
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu