Indecența sincerității

După parcurgerea primelor pagini ale unui jurnal publicat sau al vreunui blog care-mi pare că are ceva de spus mă chinuie stăruitor întrebarea: ”sunt acești semeni sinceri?”, sau ”există cineva atât de detașat vis-a-vis de nimicnicia ăstei lumi, încât și-ar permite o doză masivă de sinceritate?”. Înclin să cred că nu. Sinceritatea în scris devine o armă foarte puternică în raport cu cititorul atunci când acele pagini sau acele intime file de viață devin publice, obligându-l pe cel care rătăcește prin intimitatea altuia să ia atitudine, să refuze sau să accepte acele expresii ale eului propriu ca fiind atribute ale vieții cu valoare absolută de adevăr. Ce poate fi atât de dureros și nefiresc în lumea individuală, raportat la umanitate, astfel încât cineva să-și permită un exces de sinceritate, prin care se emit judecăți presupus de valoare și se iau decizii teribile finalizate cu consecințe ridicole?

Care este limita suportabilității, astfel încât ajunși dincolo de ea să ne refuzăm dreptul la intimitate și să ieșim la tarabă cu tot arealul sentimental? Este un act nejustificat de demență, un preambul al delirium tremens, această deschidere dinaintea semenilor?

În fapt, orice exces de sinceritate aduce a solicitare imperioasă sau a rugă mustind de umilință, prin care permitem derizoriului să intre în viața noastră. Suntem deschiși invaziei de orice natură, acceptăm orice nulitate să ne judece și mai presus de toate, să ne condamne. Ne este de trebuință orice formă de echilibru, de la cel precar până la supunerea oarbă în credință. Sinceritatea expusă este mai mult decât un strigăt după ajutor, este un urlet agonic al apropierii de neființă, este necrologul sufletului, anunțul public prin care ne dedăm visceralității, am revenit la instinctul pur și nevoile cărnii. Din fericire nimeni nu-i crede pe cei sinceri; astfel ne putem salva atemporal sau ne obișnuim a supraviețui în minciună și neputință. Ne pregătim pentru căderea întunericului ...