Finitudine (IV)

Melancolia folosește doar prezentului. Își face loc în noi atunci când clipa prețuiește singurătatea, nu acea singurătate aferentă tristeții ci acea singurătate aferentă liniștii. Putem găsi multe justificări stării de melancolie, dar singura justificare reală este cea care are parte de sinceritatea noastră, iar sinceritatea apare doar în preajma singurătății. Orice ne-am făgădui nouă înșine, de la ștergerea regretelor până la atingerea fericirii prin împlinire, nimic nu ne este accesibil fără apropierea femeii. Iubim o singură dată apoi iubirea primește rațiuni consumându-ne prin prezența îndoielilor. Rațiunile iubirii pot fi combătute numai în momentele melancoliei. Arătați-mi-l pe cel care poate uita ce a iubit! Nu există! Din păcate pentru noi ceea ce am iubit a devenit un departe, un trecut, un anotimp care nu se mai regăsește decât în clipa melancoliei. Doar și pentru cenușa din inimi merită trăite clipa melancoliei! Știți de ce? Pentru că toate iubirile care încep în noi, fără excepție, își află finalul undeva în afara noastră sau în străinul care devenim!...

Teama

între noi jumătăți din ce-am fost

păstrate în gând indecent,

în simțuri ne știm pe de rost

și-o teamă în timpul prezent;

din tine-am păstrat ce-am putut,

ce poate că am înțeles,

din mine-a rămas ce n-ai rupt

și teama că nu sunt ales;

din umbre ușor tremurând

o aripă-n neant va răzbate,

un înger se naște iertând

și-o teamă că-s toate schimbate;

rămase-s din noi doar secunde

prin nostalgiile reci,

în mine târziul te-ascunde

și-o teamă că-mi plouă pe veci;

degeaba ascundem o dramă

iubirea ne-am pus-o în ramă,

iar cea de pe urmă-a mea teamă

că viața-i cu noi de o seamă…

Black Rose

În general, poeților nefericiți le sunt la îndemână începuturile

sau finalurile cu ultimul sau ultima,

însă în cazul meu,

primul sau ultimul îmi este totuna.

Aidoma, începutul îmi este totuna sfârșitului.

Motivul este Black Rose.

Cu el/ea mi-am început ucenicia

într-ale priceperii despre oameni

și despre singurele lor unelte:

ura și dragostea.

Pe orice stradă aș lua-o întâlnesc aceleași destine,

întâlnesc chipuri privind înspre un nicăieri incert,

iar incertul vine de la necunoaștere,

de la ingratitudine.

Străzile pline sau goale sunt lipsite de ecourile oricărui trecut

care locuiește pe acea stradă,

iar zilele ploioase sunt singura bucurie

a florii de nu mă uita, Black Rose.

Poate și de aceea iubesc ploaia!

Nu contest că am cunoscut fericirea prin trăirile altora

și recunosc că am greșit în timpul uceniciei

încercând să le deturnez pașii pe calea rațiunii.

Fiecare dintre noi are dreptul la un/o Black Rose,

însă cel mai important este să știi să-l/o îngrijești.

Deprinderea îngrijirii vine la pachet cu prezența ei/lui în tine,

însă câți dintre noi reușesc

să se răsplătească

cu floarea de nu mă uita?!

Mie mi-a reușit, destinul a fost generos cu mine

și indiferent dacă este adevărat sau nu

că noi suntem făuritorii propriului destin,

închei spunându-ți:

Black Rose, Black Rose,

tu crești numai în întunericul meu…

Alter ego (LXIII)

Nu contează unde am greșit

pentru că viața nu oferă deja-vu-uri

decât în teorie.

Și astfel, fiecare dintre noi ne purtăm iubirile,

despărțirile,

deșertăciunile,

cu demnitatea pateticului de care suntem capabili.

Hai să recunoaștem că niciunul dintre noi,

chiar nimeni,

nu știe nimic despre igiena erosului.

Toate iubirile poartă petele egoului,

orgoliilor absurde;

de ce în cazul nostru ar fi altceva?!...

Alter ego (LXII)

În mine crește pofta carnală;

vulgul sexualității din amintire mă vlăguiește

și îmi impune rătăcirea

în carnea caselor de randez-vous.

Ce folos îmi este trecerea mea prin acele locuri,

dacă în carnea lor nu-mi pot uita tristețea?!...

Alter ego (LXI)

Cât mai ești și cât mai sunt, mi-s de nelecuit.

Monologurile sunt un accesoriu al supraviețuirii,

o insuficiență vitală redefinirii.

Îți simt carnea în liniile palmelor,

ești un discret al prezentului rece.

Muzica salvează aparențele,

poemele mă salvează de mine

și tu o umbră căreia îi caut urmele pașilor…

Alter ego (LX)

Devenit-am generosul ăstei lumi,

pentru că am atât de multă iubire de dăruit

încât sunt capabil de orice irosire.

Știu că iubirea mea este ieftină,

poate chiar un accesoriu gratuit la purtător,

pentru că nimănui nu-i este în trebuințe.

Sunt un bolnav al dăruirii

și mi-este indiferent că sunt indiferent!

Totuși o întrebare se impune:

pot să zâmbesc în spatele acestor rânduri?!...