Scrisoare deschisă adresată iubirii

          Te știu de mult. De prea mult timp ca să te mai pot ignora. De când ți-ai făcut loc în mine, în  viața mea, am suportat toate neînchipuirile omenirii. M-ai desfătat și m-ai lovit cu furia caracteristică-ți oricărei nesupuneri. M-ai fericit cu toate dăruirile posibile tainelor unui suflet și m-ai nefericit prin umbra urii aruncate peste amintirile în care te port. Ti-am greșit numai în limita umanului, tu mi-ai greșit în feluri nefirești și cu toate acestea am găsit puterea să te iert. M-ai purtat spre culmile propriei tale utopii pentru ca apoi să mă arunci în disperarea uitării. Toate conversațiile noastre le-am purtat în absența ta. Tu ai mereu timp pentru ceilalți, niciodată pentru mine. Ți-am gustat lacrimile, ale mele n-au prisosit niciodată setei tale. După fiecare părăsire m-am întrebat cine sunt. Când reușeam să aflu un răspuns te întorceai la mine, zidindu-mă în spaimele neputinței. De la alții am aflat că pentru tine contăm doar prima dată, apoi totul devine o joacă. Cu fiecare revenire îmi promiți permanența, eternul ființial, pentru ca la prima împotrivire a firescului unei rațiuni încercate să fugi de întrebări.       

          Te-aș întreba ce știi tu despre erotism, când tu prin simpla ta simțire ar trebuie să-mi fii totul și de suficiență. Oare când ne atingi profunzimile și ne cobori de pe piedestalul fragil al umanului, care îți este trăirea? Ce-mi poți spune despre distanțe și cum m-aș putea împăca cu ele? Pierdut în tine și tu pierdută-n mine, un neajuns pentru tine! Uneori, când te invoc mi se pare că nici iminența morții în trăirea nu-ți dă satisfacția supremă. Vrei totul din mine și dincolo de ceea ce sunt! Capriciile tale m-au făcut să mă îndoiesc de puterea ta. Te întreb, în ideea că este posibil să te-ndupleci într-un răspuns: de ce anume am ajuns să-mi fie mai teamă, să iubesc sau să fiu iubit? Foarte probabil ți-am oferit suficiente motive pentru a te îndoi de mine, însă voluptatea pe care tu o trezești în mine este infinită și indefinibilă. Mă risc să-ți spun că-ți sunt egal în trăire și că-ți pot suporta suferințele. Tu fugi de suferințele mele, lăsându-mă pradă unei alte îndrăgosteli, cea a tristeților mele. Îți sunt dragi toate tristețile lumii pentru că tu le provoci.

         Adori mirosurile umane, adori omul snopit de propria-i sexualitate. Te vâri în orbul pasiunii doar pentru a trăi ceea ce ție îți este interzis: atingerea cărnii, freamătul ei. Pentru eternitatea schizofreniei tale îți spun că sexualitatea împlinește metastaza pe care tu ai implantat-o în sufletul meu și că tu nu vei simți niciodată, și nici înțelege, flăcările rugului pe care-mi arde sufletul, partea din mine care se știe vinovată de iubire. Îți mai spun că în mine, după fiece rug stins se aprinde conștiința purgatoriului, locul în care te regăsesc mereu rătăcind în spaima unei capitulări. Acolo nu te ascunzi de mine, te ascunzi de tinele celălalt, cea care îndrăgește omul și-l răsfață cu iluzia eternității. Suntem în contratimpul tăcerii, pentru că eu urc pe scara neputinței în timp ce tu o cobori. După fiecare cină a timpului petrecut împreună, mă lași într-o cruntă nefericire. Mă bucură că nefericirea mea îți provoacă convulsiile unei gelozii inimaginabile, pentru că nefericirea mea este infinit mai mare decât orice fericire provocată de tine. Cum poți lupta cu efectele tale adverse? Cum poți lupta împotriva ta? Eu cu mine mă descurc și încep să mă învăț cu tine!        

       Cu siguranță va veni vremea unei agonii comune, pe care o vom împărtăși într-o altă egală măsură, nu măsura cu care te-am obișnuit iubind, mai degrabă măsura dezobișnuirii tale de mine. Momentul căderii în neființă versus momentul căderii în tine! Cea mai mare aroganță pe care viața o face asupra-ți. Ține-mi de urât până atunci, iubire, și vom sădi în semeni ceea ce omul a refuzat să rodească încercându-te!...  
   

Simfonia destinului

(Simfonia a Va - Simfonia destinului)

                                                                            ”Creează atât cât îți permit chiar

                                                                                  și cele mai vitrege condiții”

                                                                                      Ludwig van Beethoven

         Împlinesc 14 zile de când nu am mai deschis o carte. Împlinesc cel puțin cinci ani de când l-am dat uitării pe Beethoven. M-am lipsit de câteva adevăruri în ultima vreme și astfel m-am pierdut printre toate care se-ntâmplă în afara mea. Printre toate cele irosite s-a dus și singurătatea mea. Toate singurătățile trebuiesc apărate, fiindcă doar în ele existăm cu adevărat. Caracterele se modelează în singurătate, singurul spațiu și timp în care sinceritatea nu are adversar. În anatomia trupească nu se-ntâmplă nimic la vedere; mă simt doar în mine, încolțit de rigoarea conștiinței. Ea mă ceartă de lipsa urii, dar mai ales de cea a iubirii. În mine se întâmplă ambele, într-un concomitent amărui, de prost gust, care mă storc de esența lor. Nici iubirea, nici ura nu sunt duse până la capăt. Se întrepătrund, se amestecă, dizolvându-mă în ceea ce-mi este de trebuință să iubesc, stârnind asupră-mi cea mai cumplită ură, respingând  iubirea ce-mi este adresată. Cum poți împăca dorința cu teama consecințelor împlinirii ei? Captiv între sensul și nesensul destinului mă las atunci pradă creației. Doar așa îl pot înțelege pe Beethoven...     

Anomalie

       Dețin și eu ca tot omul slăbiciuni. Nu mă caut de diferențe, însă mă știu vinovat de toate aceste slăbiciuni, mai precis de lipsa mea de intenție în îndreptare. Toate slăbiciunile mele sunt preambulul păcatului. În joaca lor imatură, poeții le-ar numi preludii. Conștientizându-le, am căutat în rădăcina lor ceva care să mă rușineze sau o legătură cu nevoia împăcării cu sinele, cu semenii și-nspre finalul cugetării cu Divinitatea. Slăbiciunile mele m-au dezamăgit, pentru că au legătură doar cu mine. Nu am aflat nici un vinovat(ă) pentru nevoile mele, mai ales pentru cele ajunse dorință. Foarte adevărat că nu am aflat nici privitori pentru spectacolul desfrâului interior. Actori implicați au fost și se vor mai cere și alții, însă mi-aș fi dorit ca măcar unul singur să-și fi afișat neutralitatea ori indolența. Ar fi fost îndeajuns pentru a mă pune pe gânduri, pentru a-mi impune reflecția grotescului personal dinaintea conștiinței. Conștiința mea nu suportă oglinda, însă conștiința mea adoră riscul. Uneori chiar și pe acela de a nu mai fi. Conștiința este suma tuturor experiențelor personale, plus rămășițele dintr-un ancestral neconștientizat. Conștiința este cea mai înțeleaptă parte din mine, însă și cea mai slabă. 

         Nu mai pot  cu mine decât disprețuindu-mi slăbiciunile și conștiința, căci sunt rezultatul războiului lor...       

Trăim doar pentru propria îndrăgosteală

       Mi-e capul plin de poveștile îndrăgostiților; și pentru că nu se poate exclude suferința lor ulterioară consumării pasiunii sunt suprasaturat și de dramele lor. Sufletul îmi este la mare și simetrică distanță de bucuria sau drama lor, nu pentru că nu mă implică emoțional, mai degrabă pentru faptul că nu mă regăsesc în niciuna dintre situații. Nu sunt posesorul unicității ca modalitate și intensitate a trăirii fiorului îndrăgostelii, dar nici nu mai pot fi păcălit de ludic, epic sau alte potlogării eufemistice. Oricum ar fi se impune totuși o întrebare: la ce-mi folosește să trăiesc și să simt dragostea altora, sau măcar o părticică din ea? E foarte adevărat că putem învăța câte ceva din experiența și eșecul celorlalți, însă nu simțim, nu trăim fiorul viu și crâncen de plăcut al îndrăgostelii. Iubirea nu ne dă dependența față de partener, iubirea ne creează adicția față de ea însăși. Oricare dintre noi, în orice stadiu și etate a vieții ne-am afla, am repeta obsesiv și la nesfârșit această trăire. O facem pentru simplul motiv că atunci suntem, atunci ni se întâmplă ceva-ul ființial. Restul este doar o hrană iluzorie pentru poeți și romancieri. Dacă vreți să dați o pâine de mâncat exploatatorilor în scris a romanticului, atunci asumați-vă trăirile și închipuirile altora și nu vă mai ruinați sufletește pentru că vouă nu vi se întâmplă marea dragoste. 
         
       Marea îndrăgosteală este o Atlantidă ființială, iar dorința retrăirii ei este identică colonizării soarelui.

        

         Omule frumos și (ne)bun trăiește pentru tine, iar pe restul lasă-i în plata trăirilor lor...       

Despre a mea singurătate

Despre a mea singurătate

spun hârtiei cât mai sunt,

pentru a ta singurătate

sunt bărbații pe pământ.

Despre a mea singurătate

până ieri știa doar luna,

pentru a ta singurătate

mirii despletesc cununa.

Despre a mea singurătate

scriu blestemele severe,

pentru a ta singurătate

eros plânge de durere.

Despre a mea singurătate

nu sunt vești interesante,

pentru a ta singurătate

un străin va scrie o carte.

Despre a mea singurătate

nu se-nduplecă pământul,

pentru a ta singurătate

omu-a inventat cuvântul.

Despre a ta singurătate

se va spune că-i doar una,

pentru a mea singurătate

mă voi însoți cu luna...

Purtare

Se poartă-n absurdul ființial o candoare

ce-mi poartă de grijă prin gânduri fugare

și totul se pierde ca fluviul în mare,

absurdul e marea și valu-i candoare...

Se poartă în viul sangvin o savoare

ce-mi poartă de grijă sub lună și soare,

căci totul se pierde și cerul în mare,

în viul sangvin doar umbra-i savoare...

Se poartă-n declin a mea consolare

ce-mi poartă în grijă a ta contemplare

și totul se stinge-n a noastră-ntâmplare,

absurdul și viul sunt ultima stare...

Zvârcolire

Dezagregări din sinele sihastru,

plecări din trup către un nicăieri,

defăimătorul cerului albastru

și neputința de-a ieși din ieri;

senzația unei voluptăți funebre,

un maldăr ageometric sufletesc

și în delirul celei mai cumplite febre

cu coasa morții să mă bărbieresc.

Și din geneză confesiunea-mi vine,

întâiul adăpost înspre neant,

doar verbul a fi nu vrea să mă decline,

mă simt în propria-mi viață imigrant;

și ce mă doare mă aruncă-n stradă

sau în vâltoarea singurei obsesii,

destin liniar pe crucea ce-i corvoadă

un compromis al lipsei de concesii.

Să-mbrățișez o ultimă pasiune,

să dau rămasul bun pe-un pe curând,

iubirea oferită-n cauțiune

să mă așeze într-un suflet blând...