Moartea unui origami (IV)

Pornesc filtrul de cafea. Vinul și bourbonul se opresc în raftul de băuturi al frigiderului. Ilinca se întoarce de pe balcon. Se simte stingheră. Realizez acest lucru, dar în continuare nu doresc să-i fac vreo concesie. Îmi văd de ale mele în bucătărie cu simțurile foarte atent calibrate. Sunt cu spatele la ea, însă auzul încearcă să-i surprindă orice mișcare. Filtrul de cafea bolborosește în limba aburului și se oprește. Scot o ceașcă de cafea și îi fac plinul. Mă dau neamț și nu revin cu întrebarea dacă își dorește ceva anume. Chiar mai mult de atât pun în ceașca cu cafea două cuburi de zahăr brun. Nu stric ce dă natura cu ce dă vaca, deci adio lapte. Mă gândesc: cognac sau bourbon?! Aleg bourbonul. Pahar mic, un deget de bourbon și gheață. Într-o mână am cafeaua și în cealaltă bourbonul. Mă îndrept spre măsuța de cafea dintre cele două fotolii și canapea. Ilinca este în continuare în picioare și mă privește. Îmi eliberez mâinile și o invit din gesturi să ocupe un loc. Sunt foarte atent la viitoarea poziție. Știu că îmi va spune suficient despre ea, cât să-mi pot eu atribui o atitudine.

Ne așezăm. Tăcere. Îmi aprind o țigară și o întreb dacă fumează. Negația din mișcarea capului nu este foarte hotărâtă, deci nu sunt sigur de controlul acestui viciu în ceea ce o privește. Sorb din cafea și trag cu nesaț din țigară. O privesc. S-a așezat în colțul canapelei. Stă puțin într-o parte sprijinită pe brațul stând de brațul canapelei; picioarele lipite sunt aliniate într-o diagonală sfidătoare. Fusta-i dezvăluie o părticică din coapse; nimic obraznic, dar provocarea există. ”Domnița asta este artă, dragul meu și ea știe asta cu toată ființa ei ...”, îmi spun și mai sorb o gură de cafea. Dar nici eu nu mă las mai prejos. Orgoliul meu își face temele din mers. Se ridică din trunchi, se apleacă peste măsuța de cafea, întinde mâna spre masă și ...

-         Îmi dai voie?

-         Ce anume? O întreb în replică ...

Nu-mi stă în fire să răspund la o întrebare, fie ea evazivă, cu o altă întrebare.

Când îmi sunt adresate astfel de întrebări sunt învățat să răspund din start ”nu”. Se elimină astfel orice surpriză, mai ales cele neplăcute. Și totuși, Ilinca este surpinzătoare. Se întinde până la ceașca mea de cafea, o ridică și soarbe din ea. O gură, a doua! ... sunt mut de ”admirație”! Îmi scapă un ”Fuck!”. Ea zâmbește, pune ceașca pe masă, se relaxează și se reașează în poziția inițială.

-         De ce sunteți atât de surprins?Pentru genul atent la detalii v-a scăpat

unul foarte important. Ieri la plecare, aminitiți-vă, v-am întrebat:” vă permite timpul mâine după-amiază să împărțim o cafea?”.Poate nu sunteți așa cum vă descrieți în textele dumneavoastră ...

          Tac. Nu știu ce exprima privirea mea, dar știu că în mine furia se amestecase cu disprețul pentru ambele personaje; al ei pentru atitudinea ei revoltător de provocatoare și a mea pentru toleranță. În cazul meu nu mai puteam vorbi de bun simț, deja mă simțeam prostul burgului. Iau ceașca de cafea și merg în bucătărie. Arunc cafeaua în chiuvetă. Ceașca goală o umplu cu apă și o las în chiuvetă. Îmi iau altă ceașcă curată și urmez aceeași procedură de pregătire a cafelei. Scot a doua ceașcă în care adaug cafea și pentru Ilinca. O întreb dacă dorește zahăr și lapte. O aud în spatele meu. Tocurile ei calcă apăsat și ferm pe gresia bucătăriei. Se oprește în spatele meu și-mi șoptește:

-          Servesc cafeaua ca și tine, Florin. Două cuburi de zahăr brun. Fără

lapte.

          Mă întorc și o privesc. Îmi plac oamenii hotărâți și determinați, dar în privirea ei este ceva mai mult de atât. Nu am timp să gândesc prea mult. Se apleacă către mine. Mâna ei se oprește pe umărul meu stâng și buzele ei se opresc în pavilionul urechii. Îmi șoptește, straniu de echidistant și detașat:

-         Mi se permite a mă face puțin mai confortabilă?Mă poți aștepta preț de o

țigară până revin?

-         Ilinca, te rog să ... dar ea mă ignoră. Se îndreaptă spre ușa sufrageriei

open-space. Iese din cameră și închide ușa. Îi aud tocurile pe parchetul holului. Apoi liniște. Sunt hotărât să-i refuz orice inițiativă, orice propunere. Fumez nu o țigară, ci două. Aud din nou tocurile. Se opresc în pragul ușii. Mă aflu în continuare în picioare, în bucătărie, sprijinit în șezut de blatul mobilei de bucătărie. Ușa nu se deschide. Aștept și sunt pregătit pentru orice nebunie-i traversează ei ființa. Sunt nepregătit pentru nervozitatea mea, dar pentru ea sunt pregătit. Și totuși ușa camerei nu se deschide. Mă îndrept spre hol. Deschid ușa. Holul e gol și lumina-i aprinsă pe hol. Mă uit la întrerupătorul de la baie; ledurile aprinse denotă lumina stinsă. Pe cuier agățat este un bilet. O caligrafie aplecată ușor spre dreapta îmi transmite:

”Florin îți sunt datoare. Știu cât și unde ți-am greșit. Nu m-am simțit deloc confortabil.Vina îmi aparține, dar nu în totalitate. Ideea este că nu caut vinovați; ideea este că eu te caut pe tine, cel care știu eu, intuiesc eu că ești. Mai multe nu-ți pot spune deocamdată. Eu te-am iertat pentru atitudinea ta, acum tu ai o dublă motivație să mă ierți. Te rog să mă ierți și să mă accepți deocamdată așa cum ți se pare că sunt. Nu sunt deloc atât de dificilă și imposibilă cum crezi tu acum. Abia aștept să ne revedem. Săptămâna viitoare, la aceeași oră dar aici la tine, nu la Union. Îți mulțumesc pentru tot ce nu s-a înfăptuit încă, dar sigur se va înfăptui.     

          PS: Te rog nu mă suna. Eu nu te voi suna.

                                                                  

Te îmbrățișez cu drag

                                                          Cea care încă nu a fost a ta, Ilinca B.”

           

          Oare de ce am sentimentul că mi se întâmplă o tâmpenie fără limite? Că soarta îmi provoacă limitele și că sunt aruncat într-o situație ireconciliabilă cu mine și lumea asta, atunci când această poveste se va sfârși?! ...
          Dau bourbonul peste cap, îmi torn altul și-mi spun: ”Viață vrei povară? O să afli cum este, și tu, și Ăl de Sus și umanitatea. Ilinca îți promit că vei gusta din amărăciune așa cum a gândit-o PreaÎnaltul! ...”
            Oare ce dorește această femeie de la mine?! ...

Moartea unui origami (III)

        Am ajuns la primul semafor. Roșu. Sunt civilizat deși nu-mi prea este la îndemână, cel puțin acum. Normal ... trebuie să aștept. Mă aplec înspre torpedoul din bord și iau încărcătorul telefonului. Scot telefonul, cuplez încărcătorul și deschid scrumiera pentru a-mi fixa telefonul în ea. Sunt un fumător înrăit, dar niciodată nu am folosit scrumiera din mașină. Pentru mine fumatul în mașină este un lux. Fumez doar la drumuri întinse, când am de parcurs distanțe lungi și atunci scrumiera de care uzitez este cea universală. Chiștoacele iau drumul șoselei. Sunt un neanderthalist, nu doar din punctul de vedere al fumatului în mașină, dar în sprijinul acestei afirmații voi veni cu dovezi mai târziu. Sunt încă extrem de revoltat de atitudinea Ilincăi. Mi-am făcut din respectul pentru semeni un laitmotiv existențial, atunci am pretenția la reciprocitate, măcar din punctul de vedere al respectului. Telefonul scoate un clinchet nevrotic. Mesaj. Semaforul devin verde. Accelerez și mă gândesc să nu fac nici o concesie. Nu voi citi acest mesaj, dar în schimb mă decid să-mi fac weekendul cum îmi place. ”Femeia veșnicul sublim, veșnicul ridicol”... cum spuneam și în unele din scriiturile personale. Mă abat din drumul spre casă și mă opresc la hypermarket, Parcarea este plină. Clar ...

          Nu sunt suficient de iritat că mai adaug ceva nervi în plus. Mă gândesc cu nerv întins că iarăși proletariatul și intelectualitatea îmbrobodiți cu bonuri și tichete de masă golesc rafturile hypermarketurilor. ”Doamne! Cum se poate trăi în țara asta! Cioran o spune cu pasiunea unui exilat – neamul românesc este un neam cu vocația ratării! Și nu avea dreptate? Să ne umplem frigiderele și sufletele cu iubire și gurmanderie. Oricum vom arunca tot ceea ce ne prisosește! Atunci de ce?Doamne ne-ai uitat în neghiobie!”, îmi alimentam eu starea de nervozitate. Totuși trec peste impedimentul aglomerației și intru între standuri. În coș așez un cognac Courvoisier VSOP, un bourbon Jim Beam, o sticlă de vin roșu de Porto și un bax de apă minerală. Mă îndrept spre casă. Dacă tot stau cel puțin 15 minute la coadă să-mi citesc mesajul. Constat că mi-am uitat telefonul în scrumiera mașinii. ”Excepțional!”, îi dau replică subconștientului care mă acuză direct de labilitate psihică!

          Sunt viu, neșifonat și decent în starea de iritare. Mă urc în mașină și pornesc motorul. Mă simt foarte obosit, doar pentru că am zăbovit 25 de minute între mirosurile și conversațiile versatile care m-au însoțit în periplul din magazin. Cobor ștacheta indiferenței și mă uit pe telefon. Două mesaje. Ambele de la Ilinca. Mă uit la primul: ”Florin! Mă obligi să mă prefac în munte!”. Zău dacă am înțeles ceva. Încep să râd. Citesc și al doilea mesaj, care de fapt ca ordine cronologică ar fi trebuit citit primul: ”Îmi cer scuze. Am avut motive să întârzi.Te rog revino! Mă găsești la masa de la care te-ai ridicat. Mulțumesc! ”. Așa deci, cu educația rezolvăm și ecuația! La mine nu ține domnișoară. Părăsesc parcarea hypermarketului și iau azimutul casă. Casă! Stranie rostire! Parchez în fața blocului, deschid ușa din spatele scaunului șoferului și cu ambele mâini agăț baxul de apă minerală și plasa cu licorile bahice ...

          Urc scările de la bloc și când ajung pe aleea din fața blocului îngheț. Muntele primise contur în persoana Ilincăi. Nu înțelesesem mesajul, dar acum îmi era clar. Sunt decis să nu stau la discuții.

-         Ce căutați aici domnișoară?

-         Nefericită întrebare! Nefericită întâmplare! Nefericită îmi este și mie

starea de vreme bună. Păstrez detaliile pentru mai târziu. Firesc că sunt aici pentru a vorbi cu tine, Florin. Nu-mi place să stau la o discuție în fața unui bloc. Știu că am greșit, și intuiesc cum ești! Nu încerc să mă joc cu tine. Te rog! Nu-mi pune acum întrebări. Spune-mi doar dacă putem urca pentru 10 minute sus la tine! Promit să nu deranjez și să nu te tulbur mai mult decât este posibil ...

          O privesc cu maximă atenție. Mintea mea lucrează febril. Sunt foarte multe inconveniente în această vizită. Nu! Nu este suficient! Sunt multe inconveniente în această situație, ... adică faptul că am ajuns să ne cunoaștem, faptul că ea a renunțat extrem de rapid la orice formă de politețe în adresare, faptul că este atât de mâhnită și pe mine mă mișcă acest fapt. În același timp mă simt al dracului de bine că ea insistă. Îmi este limpede că are probleme, dar totuși ... cu siguranță că în lumea ei, ea conduce un imperiu și toți îi sunt supuși. De ce eu? Ceva nu stă în firescul lumii mele. E adevărat; sunt un jurnalist versat și redutabil, inclusiv în războiul tacit cu colegii de breaslă care sunt blocați în obscuritatea vremurilor, dar asta nu este suficient. Are o teamă majoră vis-a-vis de ceva. Tentația de a mă crede seducător măcar pentru un moment se destramă și luciditatea coboară în artere aducându-mă la temperatura reptilei care ne-a sedus stirpea. O domniță frumoasă, făuritoare de origami, cu certitudine suficient de aprigă la minte cât să mă incite și deloc singură pe lume, renunță la mândrie și se milogește de mine pentru a-mi deveni credibilă. ”Shakespeare! Unde ești maestre? Aici e intrigă nu glumă ...”.

-         Bine domnișoară. Urcăm la mine! Pe moment ați câștigat! Poftiți, vă rog!

... mai adaug deschizând ușa de la intrarea în scară.

          Chem liftul. Intrăm în cabină, apăs butonul 7 și mă întorc spre ea. O privesc cu maximă atenție. Pupilele ei îmi sorb expresia feței. Caută răspunsuri în atitudinea mea. O simt cum se pregătește de o confruntare. Pentru mine, ea și povestea ei nespusă nu este mai mult decât o curiozitate. Îndrăzneala ei m-a îndepărtat de orice iluzie și detașarea mă stăpânește. Recunosc, ... singura slăbiciune ezitantă pe care o simt în mine este parfumul ei. Discret, dar totuși apăsător. Cunosc acest miros impunător al florei orientale, care mai degrabă mie îmi aduce a vin învechit puternic aromatizat, Secret Obsession-ul de la KK. Mă rog, se simte bine de tot, dar mă păstrez în ale mele. Liftul se oprește. Deshid ușa, de la baza ei, cu piciorul; ies primul apoi las plasa și baxul jos și o invit să mă urmeze. Deschid ușa și o invit să intre ...

          Apartamentul meu nu are nimic de oferit. Nici măcar o priveliște. Blocuri în jur și în fața un deal lipsit de verdeață pe care eu îl numesc ”seaca pământului”. Pun plasele pe blatul din bucătărie, în care se intră din hol direct în față, și revin la ea. Îmi dau paltonul jos și îl pun pe un umeraș. O invit să facă același lucru, chiar mă ofer să o ajut. Acceptă cu grație nedisimulată. Uffff! Greu! Să-ncep descrierea! Sub palton tot ce a gândit Dumnezeu pentru a pedepsi bărbatul! Sincer ... încep să râd prostește. Mă privește! Îmi spune ... să revin la descrierea imaginii Ilincăi. Închipuiți-vă o Elenă din Troia contemporană păstrând farmecul acelor vremuri, sau o Cleopatra dispusă să devină sclavă oricărei arte doar pentru a se salva pe sine și poporul ei. Uitați de cele două și pregătiți-vă de o cafea în compania feminității stilul Audrey Hapburn. Jesus Christ! Sunt un măgar mefistotelic, dar aș stârni ceva seisme pentru ea. Șansa mea că sunt Florin, nu Paris sau Antoniu și nici Gary Grant. Și ca să nu mai stârnesc zâmbete, închipuiți-vă o femeie subțirică și longilină. Părul negru este lăsat liber să cadă peste umeri și omoplați. Ținuta ei este compusă dintr-o fustă albă pliată peste coapse, nu mai lungă de genunchii puțin descoperiți, iar corpul este îmbrăcat într-o flanea gri de angora, bineînțeles ... fără mâneci. Brațele ei lungi și subțiri, încheieturile cu care îmblânzește hârtia tăioasă. Evident tocuri, pantofi cu toc negru și picioarele lungi, învelite în finețea dresurilor în culoarea pielii. Venus mă vizita și nu oricum ...

-         Intrați, rogu-vă, și așezați-vă unde doriți; alegeți unul dintre fotolii sau

canapeaua. Serviți o tărie, un vin, o cafea sau apă? Altceva nu am și nici nu cobor pentru cele zece minute pe care mi le-ați cerut. ”Ce bou maiestuos sunt!” mai adaug în gând și zâmbesc, evident fals, pentru că știam că am o atitudine total nepotrivită. Deh! Mai sunt și eu instinctual uneori ...

-         Nu mulțumesc. Nu doresc nimic și dacă se poate aș dori ca

dumneavoastră să serviți ceea ce simțiți nevoia, dar neapărat să fie și o cafea ...

-          Nu înțeleg! Înainte m-ați tutuit, acum îmi puneți o condiție ...

-         Nu este nimic de înțeles deocamdată. Toate vor fi spuse, făcute și

împlinite la vremea lor. Nu astfel afirmați în scrierile dumneavoastră, cum că toate au timpul lor? Chiar și femeile pe care le-ați iubit, toate au avut timpul lor, nu?Vă citesc cu atenție domnul meu. Acum aș dori să dau un telefon. Unde aș putea vorbi un minut în liniște?
          Sunt perplex. Ard de nervi.

-    Bucătăria este open-space cu sufrageria, deci adio intimitate. În baie sau 
pe balcon. Dormitorul este un spațiu intim!

Zâmbește și iese pe balcon! ”Servus! Sunt într-o vizită ...” o mai aud spunând, apoi liniște ... 

(va urma într-un foarte curând)

   

Aparență

În mine mă simt luat în stăpânire de propria-mi prezență; mă sufocă, mă ceartă de rațiuni, iubire și existență. Când devenim centrul universului personal, fără umbra egoismului, suntem în stigmatul unei imense deziluzii. Iluziile sunt legate de nevoi, însă majoritatea nevoilor noastre sunt legate de semeni. Atunci cum ne-ar fi deziluziile? Ne sunt armele prin care suntem pregătiți împotriva invaziei celor care-și doresc părți din noi, sau ne vor pe de-a-întregul. În atingerea dezamăgirii aflăm că acest sistem defensiv se întoarce împotriva noastră; diferența este că împotriva lui nu putem lupta decât apelând la iubire.

Iubirea față de sine este singurul gest irațional căruia rațiunea noastră este dispusă să-i facă concesie. Dumnezeu acceptă un sigur cuvânt care să înglobeze toate posibilele expresii ale Lui, respectiv iubire. Ori aflat în captivitatea unei crunte dezamăgiri, iubirea nu-și află locul. Ne simțim trădați până și de Divinul. Am trăit totul implicându-ne și tot ce-am oferit a fost în van. Singurul vinovat suntem noi, în individualitate. Superficialitatea noastră a presupus anularea rațiunii, dar cum poți iubi altfel decât renunțând la rațiune? Reproșurile țin de domeniul inutilului; ne-am învins prin dezarmare, prin încredere și deschidere necondiționată?! Atunci sub ce motivație aducem învinuire Divinității sau sorții? Asumându-ne vinovăția acestei deziluzii, ne mai putem salva doar iubindu-ne. El nu are nevoie de noi atunci; în superficialitatea noastră ajunge să-i cerșim Lui ajutorul.

Tot ceea ce ni se întâmplă poartă amprenta acțiunilor noastre și blestemul nevoilor eului. Această ființialitate este tot ceea ce avem. În aparență lumea s-a terminat pentru noi. Nici pe departe! De aici începe viața și frumusețea ei. Totul se construiește plecând din tristețea unei iubiri eșuate, căci Dumnezeu fiind iubire, noi greșim în măsura în care El a greșit concepându-ne după chipul și asemănarea Lui. Cum ar fi dacă El privindu-ne ar trăi cu aceeași agonie drama eșecului creației? Dacă El trăind cu și prin noi, poate trăi și cu El însuși, nouă de ce ne-ar fi imposibil?  Doar în aparență suntem diferiți. Gândiți-vă mai înspre binele individual și comun, că toți facem aceleași greșeli, doar revenirea la viață dincolo de ele ne reușește în forme diferite; suntem dependenți de forța rațiunilor personale!

Moartea unui origami (II)

          Era puțin trecut de ora 10. Stăteam la biroul meu și studiam presa. Prima cafea a zilei era deja istorie. Mi-am petrecut noaptea în rutina ei, citind și scriind. Pe la cinci dimineața am stins lumina, am aprins televizorul și m-am întins pe pat. În jurul lui opt m-am trezit, conform bioritmului personal. Am zăbovit în pat încă aproximativ 20 de minute, timp în care am butonat telecomanda. Pe canalele de știri se derulau figurile arhicunoscute aparținătoare prezentatorilor prompteriști, fără vlagă și mai ales, fără știința presei. Manechine fără prea mult intelect, dar cu suficientă carismă cât să țină poporul cu ochii lipiți de sticlă. Pentru mine, ceea ce se întâmplă în presa îmi provoacă o lehamite completă și cam atât. Mi-am continuat dimineața cu un duș rapid, ca de obicei cu apă rece, urmat de un mic dejun frugal. Niciodată nu ratez micul dejun. Mă motivează în acest sens anarhia mea cotidiană. În agitația zilei nu știu la ce oră ajung să prânzesc; uneori se întâmplă să-l ratez. Urmează cafeaua și țigara, timp în care reactualizez ultimele informații din presa online și de pe fluxurile de știri.

          În fața mea, lângă stacana de cafea era cartea ei de vizită. Simplă, precum în aparență îmi pare și ea. Doar prenumele și inițiala numelui de familie, iar jos în colțul din dreapta un număr de mobil. Pe verso aceleași date, dar scrise în japoneză; intuiție confirmată de internet. O chestiune care o făcea mai interesantă. Normal că făptura ei s-a strecurat în gândurile nopții, dar nimic pretențios și periculos. Am căutat informații despre ea, dar nu am găsit nimic, nici măcar o poză să-i pot identifica numele întreg. Mă întrebam ce anume dorea de la mine și rațiunea mi-a încropit câteva scenarii posibile. Am preferat sa nu insist în imaginație și am sunat-o. Viața este mai mult decât ceea ce se conturează în imaginația noastră, dar și aceste scenarii pot fi un punct de plecare. Cert este că nu aveam chef de aventuri și nici povești romanțate. Nu eram în cea mai rezonabilă perioadă a vieții mele. Îmi pierdusem răbdarea, în general cu toate, dar mai ales cu semenii.

          Formez pe mobil numărul ei de telefon și o apelez. ”Ați apelat căsuța poștală a abonatului ...”. Urăsc mesageria telefonică. Închid, pentru că nu sunt genul care să lase mesaje. ”Să fie sănătoasă” îmi zic ... Mă ridic de la birou să-mi completez cana cu cafea și să-mi golesc scrumiera. Mobilul meu sună. Număr necunoscut. Mă gândesc că numai ea poate fi, nu mă apelează nimeni cu număr ascuns. Răspund. Ciprian. Un foarte bun și vechi prieten plecat din țară. S-a mutat în Canada cu familia. La ultima vizită în țară îmi povestea cu un entuziasm moderat despre evoluția lui profesională. Se subînțelege că o ducea mult mai bine decât a dus-o pe aici, dar nu epata deloc pe această temă. Îmi cunoștea naționalismul deloc exagerat, dar discutasem de foarte multe ori în trecut despre varianta plecării din țară. Acum nu dorea decât vești despre mine și câteva lămuriri vis-a-vis de ultimele mișcări în plan politic și economic. În așteptare îmi sună un alt apel. Feresc telefonul de la ureche; este ea, făuritorul de origami. I-am recunoscut numărul după ultimele două cifre. Bineînțeles că nu răspund. După încă zece minute de povești și scurte aduceri aminte, prietenul meu închide, nu înainte de a lăsa o invitație pentru o revedere la finele verii, când va reveni în țara pe perioada concediului.

          Îmi aprind o altă țigară și sun:

-         Bună ziua domnișoară ... îi spun doar după ce-i aud vocea în telefon.

-         Bună ziua domnule jurnalist.Mulțumesc pentru apelul telefonic. Astăzi în

jurul orei 16.00, la cafeneaua Union din Piața Mică, este o variantă convenabilă pentru dumneavoastră?

-         Da domnișoară! Este în regulă pentru mine. Dar am rugămintea să nu

întârziați. Nu-mi place să pierd vremea.

-         Știu. Voi fi punctuală. Este un obicei. Atunci pe mai târziu. La revedere!

Nici nu am apucat să-i răspund la salut. ”La revedere!”? Cine dracu mai

spune la revedere în ziua de azi? Pe ce lume trăiește fata asta? Aristocrația și bunul simț sunt o specie rară, neprotejată prin lege. Mda ... nu merită să insist. Îl iau în mână pe Martin Gulich și mă-ntorc în lumea lui mică și izolată, însă plină de fluturi. Martin tânjea după iubire, totul pornind de la o banală ”Îmbrățișare” ...
          Cu cinci minute înainte de ora stabilită mi-am comandat o cafea. Union era unul dintre cele mai vechi localuri (genul bistro) din oraş. Cochet, dar puţin cam înghesuit pentru a-ţi conferi puţină intimitate. Mesele erau suficient de apropiate încât să poţi surprinde fără prea mult efort frânturi din conversaţiile de la mesele învecinate. Ştiam acest lucru şi din acest motiv mă poziţionasem strategic. Am ales o masă mică, doar pentru două persoane, care fiind lipită de zid perturba tentativa de interceptare a celor curioşi. Intuiam foarte bine ce efect va avea prezenţa Ilincăi în cafenea, aşa că mă aşteptam să fim supravegheaţi de cei curioşi. Îl scot pe Gulich din geanta de pe umăr şi mă pregătesc să citesc. Mereu port o carte cu mine, tocmai pentru a avea cu ce îmi omorî timpul aşteptării. Îmi privesc ceasul. Trei minute peste ora stabilită. ”Ha! Halal punctualitate!” îmi zic; simt cum curiozitatea şi bunele mele intenţii se îmbină cu sarcasmul care se pregăteşte ca pentru o execuţie. Pentru că era destul de aglomerat, picollo mi-a adus cafeaua abia în zece minute. Şi-a cerut scuze pentru întârziere, iar eu i-am răspuns cu un ridicat din umeri. Puţin suspect chiar şi pentru mine, cel care se obişnuise să taxeze orice neconcordanţă în raport cu standardele personale. Nu sunt stilul care să aştepte să fie servit şi nici cel care să accepte o servire inerţială, fără vlaga unei conversaţii amicale sau ironice.  
          16.18. ”Sfidare!” îmi spun. Scot zece lei din portmoneu şi îi pun pe masă. Sting ţigara şi mă ridic. Gulich reintră în compartimentul din faţă al genţii şi paltonul mi se aşează greoi pe umăr. Fac semn barmanului că am lăsat banii pe masă. Mă îndrept spre ieşire. Eram suficient de iritat, astfel încât mersul meu părea o alergare uşoară în genul maratonului. În doi paşi sunt în stradă şi pot respira aerul rece al primăverii timpurii; sigur mă voi relaxa. Mă gândeam cu nerv la mica batjocură încasată. Nu ofer nimănui scuze, mai ales gratuit. O mână fermă mă prinde de braţ înfrânându-mi avântul şi mă văd obligat să fac o întoarcere de 90 de grade. Ilinca mă privea fix. Îmi cobor cătarea din privirea ei spre mâna care-mi strângea braţul, apoi revin în fixaţia pupilei. 
          Încearcă un zîmbet, dar îi reuşeşte o grimasă stupidă. Aştept ...
          -     Florin, te rog să mă scuzi. Am un motiv real pentru care am întârziat, dar aş dori să trecem peste asta acum ...
           -     Nu! îi răspund răstit.
           Îmi eliberez braţul din strânsoare şi ies pe uşa cafenelei. Mă urc la volan. În timp ce pornesc motorul mă gândesc că vanitatea asta mă va distruge într-o bună zi. Dar mă simt bine, chiar pot spune că sunt încântat de mine ... 

(va urma într-un foarte curând)   

Moartea unui origami (I)

Nu am văzut în viața mea mâini mai frumoase ca ale ei. Era fascinant să-i urmăresc febrilitatea degetelor. Avea degetele foarte lungi și subțiri. Acea delicatețe șubredă promitea toată tandrețea lumii, concentrată în ispita unei atingeri. Eram înnebunit după brațele ei; oricând aș fi putut renunța la erosul care ne-ar fi putut completa doar pentru a-i privi degetele împletind cu densă imaginație frânturile colii de hârtie.

Ne-am cunoscut în cazinoul vechi cu ocazia unei sindrofii cu beneficii pentru copii orfani; genul de afacere filantropică ce se lasă cu strângere de fonduri. Tematica sindrofiei era o petrecere desprinsă din perioada interbelică. Îmbrăcasem un costum negru, singurul pe care îl dețineam. Pozam într-un burghez parvenit, dar rolul meu îl jucam zilnic. Fusesem invitat în calitatea mea de jurnalist, pentru a promova ulterior reușita evenimentului. Amfitrionii nu aveau pretenții financiare de la mine, chiar îmi alocaseră o sumă infimă, din bugetul de publicitate aferent evenimentului, doar pentru a participa și a scrie despre sindrofie. Mi-a fost prezentată ca fiind unul dintre pilonii organizației nonprofit. Purta o rochie de seară argintie cu paiete, fără mâneci și cu spatele gol. Pe cap ostenea, într-o ușoară strânsoare, o bentiță neagră care-i ținea părul departe de frunte, reliefându-i mult mai bine ovalul feței, căpruiul închis al irișilor, dar mai ales linia enervant de dreaptă a gâtului. Estetica ei nu lăsa loc interpretărilor; avea un rafinament provocator pentru un instigator și luptător de gherilă, precum eram eu. Nu m-am lăsat deloc impresionat și am studiat-o fără menajamente. Am coborât privirea de pe chipul ei și m-am prefăcut surprins de adâncimea potrivită a decolteului. Mă uitam zâmbind perfid și insinuant la rotundul mijit al sânilor; chiar m-am aplecat puțin pentru a crea impresia tupeului exersat al escrocului sentimental. Am zăbovit suficient cât să-i irit pe cei din jurul meu, după care am prins-o ușor de braț rugând-o prin încordarea ușoară a brațului meu să facă o piruetă. Atunci am remarcat și spatele gol, dar mai ales brațele. Oricât de subțire ar suna asta, erau brațele pe care le-aș fi dorit Venusianei din Milo în cazul unei reconstituiri. Brațele erau în simbioză cu linia trupului; le acoperise până la încheietură cu mănuși negre din satin, iar pe degetul inelar al mânii drepte purta un inel din zirconiu cu o montură din sticlă roșie care imita rubinul. Tupeului meu mizerabil i-a răspuns cu un zâmbet. Apoi m-a întrebat dacă o însoțesc la bar ca să mă servească cu un cognac. Normal că m-am gândit imediat dacă știa că beau cognac sau a fost doar o simplă întâmplare.

-         Vă urmez, i-am răspuns.

Mi-a răspuns cu o scurtă reverență a capului, urmată de semipirueta necesară direcției ideale către barul de zi. Nu doream să-i fac nicio favoare. Erau destui în zonă care să-i cânte în strună sau serenade sub ferestre. Ajunsă la bar, a rugat barmanul să mă servească cu un Camus:

-         Să fie într-un pahar încălzit te rog și să conțină boabe de cafea.

S-a întors înspre mine și a adăugat:

-         Mai doriți și altceva? O cafea sau o apă? Nu! ... atunci vă doresc să aveți

o companie plăcută. Sigur ne mai vedem în această seară ...

          Nu am simțit nici un semnal care să mă alerteze, să-mi provoace confortul unui flirt sau disconfortul unui refuz. Nimic. Extrem de politicoasă, în directă proporție cu rafinamentul ei. Seara a decurs cum mă așteptam. Cei care își permiteau să epateze prin lux nu s-au dat în lături să o facă. Snobii și ipocriții le țineau isonul. Amfitrionii ONG-ului oscilau între jubilație și felații verbale formale, doar pentru a-și atinge scopul. Nimic spectaculos. Și totuși ceva demn de reținut s-a întâmplat ...

          Spre seară s-a ținut o licitație formală cu figurine decorative origami. Fiecare origami era prezentat la un pupitru improvizat. Licitatorul anunța produsul și producătorul apoi se licita. Sumele erau infime, dar licitația se presupunea a fi un joc de societate. Majoritatea origamiurilor erau create de ea. Așa am aflat că era pedagog la un orfelinat și le ținea copiilor un curs facultativ de origami. Câteva dintre figurinele licitate aparțineau unora dintre copii care frecventau cursul. Am urmărit-o să văd dacă mă învrednicește cu atenția ei, dar nimic. După licitație s-a trecut la tort și prăjituri stropite la greu cu alcool superrafinat, dar pentru mine misiunea era deja încheiată. M-am îndreptat spre garderobă ...

          Îmi luasem paltonul pe mine și mă îndreptam spre ieșire unde mă așteptau, dealtfel ca pe toți invitații, două domnișoare cu ”apetite for destruction” care împărțeau atenții promoționale cu blazonul ONG-ului. Mi-am luat premiul de consolare, când m-am simțit luat de braț.

-         Domnule jurnalist, pot să vă rog ceva?

-         Spuneți, vă rog ... am răspuns cu zâmbetul unui idiot satisfăcut de o

importanță nejustificată.

-         Chiar dacă vă pare acum neverosimil, vă permite timpul mâine după-

amiază să împărțim o cafea?

          Zâmbind mi-a întins o carte de vizită.

-         Aveți un motiv anume, pentru această invitație?

-         Atunci pe mâine! ... a completat asortând invitației același zâmbet și s-a

întors în clădirea cazinoului.

Eram puțin iritat. În drum spre casă, conducând mă gândeam că merit

comportamentul ei. Nici nu știam ce mă așteaptă începând cu ziua următoare și nici cât de costisitoare poate fi o cafea împărțită ...

(va urma într-un foarte curând ...)

Mi-s permanent

Nu te îngrijora draga mea! Nu există nici un motiv să-ți iei lumea în pridvorul ființei și apoi să le trântești semenilor ușa în nas. Știu că în ultima vreme te-ai plâns în permanență că te-au ajuns doar pe tine toate nenorocirile. Negativismul îmi aparține! Ai uitat? ... sau te-am molipsit cumva? În viața noastră, ca în tot universul acesta, efemerul este cea mai diabolică armă împotriva firii. Am mai discutat asta de mii de ori și căzusem de acord. Nimic nu este durabil. Nu este zi să nu primești dovezi în acest sens. Pornind din banal am demonstrat că nu există constantă. Nici Euler nu și-a definit cu precizie constanta. Temperatura camerei pentru cognacul meu, sau temperatura ideală a ceaiului tău sunt doar pentru iluzia degustării.

Să încercăm altă demonstrație. Scotocește în pereții cortexului și adu-ți în aproapele memoriei toate prieteniile tale, trecute și netrecute. Câte din prieteniile legate până în infimul prezent au rezistat? Îți știu răspunsul. Sunt două prietenii, doar cele două cu care încerci mereu să mă combați în teoria efemerului.  Este foarte adevărat că sunt prietenii vechi, care sunt păstrate cu habotnicie. Te întreb, fără dorința perspectivei unui răspuns logic, ce a făcut timpul pentru aceste relații? Îți răspund eu înainte de a-ți stârni cavalcada învălmășită a cuvintelor: mai nimic. V-a înstrăinat. Intensitatea relației voastre are pulsul muribunzilor. Mai mult au făcut pentru relația voastră, medicii de familie care v-au dat tratamente să rămâneți nedespărțite în sănătate. Dacă în perioada adolescenței făceați totul împreună, acum abia ce mormăiți un ”sărbători fericite”. Zâmbetele voastre au ceva din ludicul unui autopsier. Ce mă miră pe mine, este faptul că atunci când vă sunați nu purtați însemnele unui doliu. Ați păstrat aceste relații doar dintr-o inerție existențială. Într-un anume fel, mă simt vinovat când vă sunați, căci sigur o faceți într-un moment de maximă plictiseală. Ar trebui să fiu preocupat, dar nu-mi reușește nicidecum implicarea.

Acum să încercăm și altceva. Să ne gândim la cei care ne-au părăsit. Aș putea fi mai morbid, dar mă-ncearcă o milă de un ridicol patetism. Cunoști pe cineva nemuritor? Nici bunici nu mai avem în viață! Da, da, da ! Mă refer la acele persoane foarte dragi pubertății noastre, care ne-au învățat despre iubire, singurii cărora le puteam incendia casa și ei tot nu aveau ripostă. Suntem tineri dar avem suficiente exemple de foști contemporani din aceeași generație. Corect! Îmi spui că acest proces stă în firescul lumii. Cum? Cum? I-auzi, la tine, replică! Omul este trecător prin viață, dar mersul lumii nu se oprește; deci mersul lumii este o constantă, o certitudine. Mama ei de constantă! Evoluția este continuă dar nu constantă. Explozia demografică, statistic vorbind,variază de la o nație la alta. Singurii care-și permit creșterea necontrolată a populației sunt chinezii și indienii. Păi în cazul lor ți-aș putea oferi și un răspuns logic, chiar dacă impertinent și ironic, cum îmi stă în fire. Ăi de i-am menționat anterior, confundă foamea cu libidoul și când servești ”masa” de vreo trei/patru ori pe zi, te aștepți să crești numeric! Ia să dea guvernele lor o lege cu privire la obligativitatea servirii meselor doar la cantină, în public, să vezi tu atunci cum arată realistic greva foamei!

Mai vrei argumente? Na! Poftim! Dragostea este trecătoare. În sprijinul afirmației mele s-a inventat concubinajul. Fac referire la ăia de n-au curajul responsabilității unei căsnicii, care dau dovadă de pudoare când îi apucă claustrofobia într-o relație. Să căutăm statistic, care este rata divorțurilor? Niște nefericiți! Dar le trece și încearcă cu încrâncenare să-și refacă viața, ratându-se definitiv. Timpul, draga mea, nu iartă pe nimeni. Nu îmbătrânim urât, pur și simplu îmbătrânim inutil, căci nu devenim mai înțelepți. Îmbătrânim plini de compromisuri existențiale. Viața este singurul drog permis. Așa ... și? Ce-i cu exemplele bătrânilor monogamici? Crezi că este vorba de iubire? Ha! Ce zici tu de rutină, draga mea? Nici rutina nu este permanentă, căci ea acceptă adnotări precum alzheimer, diabetul, cancerul etc. Da! Știu! Sunt morbid! Adaugă angel și te susțin în idee.

Dacă mă lași îți spun eu cum este cu efemerul, sau cu permanența. Singura permanență din viața ta și a mea sunt eu. Dă-mi voie! Nu te agita! Mă explic! Ne-am cunoscut în moderatul existenței mele. Făcusem destule până atunci! Pentru mine sânii tăi au fost singurul Everest pe care am dorit să-l escaladez. Îmbrățișările tale sunt perfecțiunea unui sejur la tropice. Iar căldura coapselor tale este singurul carnaval de la Rio, pe care mi-am dorit să-l petrec vreodată. Firea ta ciudată, alambicată, sensibilă, tandră, pragmatică dar și prăpăstioasă sunt cel mai frumos dar al Divinului, dac-o exista, dacă nu ... atunci al vieții. Sunt un răsfățat al sorții pentru că lângă tine am toată incompatibilitatea universului. De aceea mi-s permanent și nu mi-e de trebuință altceva. Lângă tine viața nu mi-e un surogat existențial! Ești inclusiv ceea ce nu mi-am dorit vreodată  ...

Uite! Tocmai ce-ți spuneam! Devii imposibilă! Nu începe, te rog, cu permanența vieții de apoi! Nu pot să cred că o luăm de la capăt! ...

   

Platitudine

Aceeași senzație a nimicului și prezența unei amorțiri. Nu mă îngrijorează lipsa pasiunilor, nici lipsa dialogului sau conversației; mai degrabă perspectiva platitudinii este angoasa primordială și unică. Nu aparțin niciunei zone de interes și nevoia unei satisfacții pare tot mai îndepărtată. Mă pot refugia într-o bibliotecă; acest gest de complezență, un soi de avertisment al conștiinței de sine, îmi poate da un disconfort major. M-am ales cu prostul obicei de a pedepsi hârtia cărții doar pentru că o editură a ales să publice un autor obscur, iar în librării și biblioteci întâlnești pe rafturi tot mai mult amatorism și mercantilism editorial. Mirosul plăcut al unei cărți nu substituie o scriitură proastă. Orice s-ar scrie, mai puțin beletristica, suportă mai multe teorii contradictorii, astfel încât orice adevăr căutat se află la ieșirea din labirintul acestei anarhii. Pot fi indiferent dinaintea semenilor și rostirilor lor, dar dinaintea unei cărți nu pot a fi. Mereu caut direcții contextuale, pătrunderea metaforei și disecarea până la nivelul sangvinității a stilului scriitoricesc și a mesajului ascuns între cuvinte. Dar și această îndeletnicire a deconspirării unui autor îmi devine neutră. Nici în muzică nu am mai aflat de ceva vreme un refuz motivațional. Pot încerca toate artele că îmi este de inutilitate , iar mie mi-ar fi de trebuință doar scânteia care să declanșeze viul. Deocamdată mă voi lăsa în deznădejdea platitudinii, doar pentru că îmi stau în veghe intuiția și decența instinctelor domestice ...