Despre păcatul iubirii (III)

Iubirea se regăsește în orice formă a abandonului dinaintea ființei adorate. Iubirea se poate afla și în bestialitatea acelei uri rămase după criza de luciditate aferentă sfârșitului. Să îți atingi limitele trăind în carnea și sângele ființei iubite este copleșitor și mai presus de orice, unic; ni se poate întâmpla doar o singură dată. Violența acestei trăiri este identică morții; trăim iluzia comuniunii cu Divinitatea! Avem oare curajul să ne asumăm astfel de trăiri? Nici nu ne putem privi când iubim; am devenit străinul perfect căruia îi iertăm orice greșeală.
*
Amantul perfect nu este acela care seduce prin iluzia orgasmului, ci cel care se substituie vidului oferind iluzia împlinirii, a completului. Restul este arta amorului stropit cu puțin absint!
*
Răzbunarea celor răniți din dragoste este cancerul umanității, preambulul sfârșitului și primul pas spre acceptarea lui.
*
Să iubești – cumplită și sublimă pedeapsă. Este singurul motiv pentru care înțeleg abolirea pedepsei cu moartea.
*
Pentru cei destinați singurătății, iubirea este un banal instinct de conservare, un accesoriu obligatoriu al trusei de prim ajutor. Tot ei sunt singurii de la care putem învăța ghidul de supraviețuire vieții!
*
Poezia de iubire nu trebuie înțeleasă, nici măcar citită. Poeții sunt sacrificații de serviciu ai fiecărei generații, cei care se ratează pentru semeni. Sacrificiul lor stupid și inutil se compensează prin sacrificiul nostru de –a-i lectura …
*
Este iubirea un păcat sau nu!? Retractez! Renunțarea la sine este un păcat sau nu!?
*
Nu este nici o diferență între plăcerea să iubești și plăcerea înfăptuirii păcatului. Să poți muri din atâta placere, încât Dumnezeu în extaz să uite a-ți cere socoteală pentru plăcerea înfăptuirii păcatului!
*
Virtuozii iubirii vor savura întotdeauna acest păcat, împlinindu-l ...
*
Toți cei care ne vor striga cândva în față păcătosule, e limpede că sunt ori au devenit impotenți!

Regretul de a fi (IV)

Pentru un ins care declară că nu are regrete, spun că totuși sunt câteva care mă-ncearcă. Aceste regrete nu sunt vii, sunt doar pulsațiile eternului război dintre afect și rațiune. Uneori mă-ndoi sub povara unor gânduri răscolitoare, care-mi storc ființa de orice împotrivire și calm uscându-mi lacrimile nenăscute. Mi-am deprins ființa cu suferința și orice stare de bine îmi pare o binemeritată pauză nimfomaniacă, fiindcă răsfățul vieții este desfrâul sfinților. Nu pot atinge paroxismul vieții decât tânguindu-mă și zvârcolindu-mă în agonie, căutând a-mi asuma blestemele lumii pentru culpa lașității de “a fi”! De prisosință mi-ar fi sărutul sângeros al apusului și asta doar dacă aș avea certitudinea că în fiece apus umanitatea și-a pus toată speranța în iertarea propriei neputințe. Am dreptul să mă-ntreb prin ce hazard mi-a devenit destinul acest drum încrâncenat și înglodat în tina aceleiași neputințe!? M-aș putea scălda cu drag în cinismul Divinității, în schimb o fac cu scârbă în cel propriu. Cu mine sunt împăcat și mi-e prea mult cu mine. Să-mi fie tristețea, amărăciunea și singurătatea virtuți, iar cinismul și masochismul vicii e singura motivație pentru care rezist vieții …

Să exist prin neexistență ...

Mă mir de mine, de faptul că încă mai am răbdare cu semenii. Este cumplit să lupți cu armele neputinței împotriva ignoranței, să îți autoimpui indiferența dinaintea urgiei umane, care se îndreaptă încolonat și contemporan civilizat spre apocalipsă. Sfârșitul umanității mi-e indiferent câtă vreme se duce-n uitare, însă-mi repugnă ideea abandonului fără un gest sau măcar un licăr de luptă. Nu-mi ascund tristețea dinapoia misterelor ăstei lumi, dimpotrivă sunt ocupat cu dezlegarea lor; aceste mistere sunt nimicniciile celor care le cultivă. Numai cunoscând despre semeni mă pot detașa de ei și inspidele lor mistere, mă pot îndepărta de septicemia vieții.

*
Adeseori m-am întrebat dacă Dumnezeu nu m-a osândit la umilință oferindu-mă ăstei lumi și încă nu am răspunsul. Dogmatica fariseilor nu mă ajută supraviețuirii, doar îmi suprimă tendința de simulare a rezistenței. Existența mea nu ascunde nimic, nu tăinuiește arta supraviețuirii; ea doar s-a salvat prin rugăciune și prin ceea ce Divinitatea s-a regăsit privind în altarul ridicat din ruinele proprie-mi conștiințe.
*
Nu există evadare din suferință decât abdicând morții. O soluție fără soluție, căci dincolo de viață nu afli răspunsuri și nici nu primești dreptul la taifas cu sfinții; dincolo de viață înveți cum să supraviețuiești neîmpăcării afectului și neîmplinirilor, câtă vreme aici am învâțat să supraviețuiesc ăstei lumi, implicit rațiunii de a fi contemporan Divinității.
*
Ce este viața!? Ce este moartea!? Nu se poate trăi decât acceptându-le pe ambele. Viața și moartea se pot exclude doar trăindu-le concomitent. Să exiști prin neexistență, adică să inspiri nimicul din semeni și să expiri viața din tine, sau invers. Oare nu este un chin să trăiești fără perspective? ... căci perspectiva morții mă înfioară gândindu-mă că se poate totuși ca murind să fiu părtaș unei alte existențe, paradoxal, eternă!
*
Simt cum mă pierd în neantul ăstei lumi. Cumplită nu este pierderea mea, ci senzația că trăind ca atare nu pierd nimic ...            

Dă-mi Doamne ceva …

În toate cele regăsesc lumescul. Intrigi cusute cu și fără rafinament, victime mustind în destine apocrife copiate aidoma, nimicuri dezvoltând consecințe fataliste. Cum poți Tu Doamne să suporți atâtea tristeți prefăcute ori închipuite? Mă confrunt tot mai des cu gustul searbăd al vidului; mă pierd uneori, cuprins de neodihne, în fantasmele cumplite ale nopților negre, nopți lipsite de paloarea lunii pline dar însoțite de același delirium. Mă întreb cum se poate coborî în infern fără să te poți opune, pietrificat într-o neputință lipsită de visceralitatea unei vieți tumultoase!? Aici în mine, nu este nici o agonie, nimic; se-ntâmplâ doar să-mi zvâcnească tâmpla a moarte, să respir o decepție Divină. Cel mai probabil m-ai înșelat Doamne atunci când m-ai lăsat în viață dinaintea unei lumi căreia nu-i este nimic de trebuință pentru simplu motiv că se are pe sine. Cui aparțin eu nu aș mai putea spune, căci posed un certificat de nenăscare, de neaparținere ăstei lumi. Într-o lume făr’ de identitate și făr’ de rădăcini, în care semenii se lamentează că dețin totul, că totu-i cu putință, dar Tu i-ai lipsit de șansa de a-și atinge gloria, mie îmi rămâne grota, lăcașul în care s-a copt prima dintre lucidități, creatoarea de iluzii. Poate doar întorcându-mi tot conceptul existențial către geneză mi-oi găsi și eu un loc între semeni, sau motivația de “a fi”. Rogu-te Doamne! Dă-mi ceva, o poruncă snoabă orice, doar să simt că sunt încă viu și lumea nu șade-n prăpastia unui vid ireveresibil …   

(XIII)

Firea noastră provine din măruntaiele ființei. Superficialitatea ne trădează caracterul, căci nu știm bine a ascunde totul și ceea ce ni se pare mărunt și desuet ne provoacă disprețul dezvăluindu-ne adevărata față. Prin gesturile mici ne arătăm ADN-ul. Din păcate numai astfel învățăm noțiunea regretului; restul aparține posterității și bârfologilor de profesie ...

    *

  Fiecare răsărit îmi induce revenirea dintre morți. Nu există  blestem mai mare decât recidiva și stăruirea în coma cotidiană, singura soluție supraviețuirii până la marele final. Ce motiv ne trebuie pentru a insista în comă când toate sunt la fel și cu aceeași finalitate? Oferiți-mi un singur motiv de bucurie și mă oblig să vă veghez fiecare clipă din somnul tăcut.  Credeți-mă, este cea mai onestă compensație …

*

Dacă istoria ar fi consemnat un Irod copil executând adulții cu siguranță astăzi eram mai aplecați spre ființă, mai iubitori și disperați după mângâierea Divinității. Cum să blestemi un copil fără educație, care acționează după bunul plac și orgoliu, taman în plenitudinea desfășurărilor forțelor interne care rânduiesc cele de trebuință unei personalități? Dojana ar fi echivalat cu condamnarea la moarte și Dumnezeu renunța la orice sacrificiu aruncat în măruntaiele fiului ...

*

Motivul pentru care suntem atâtea miliarde pe pământul ăsta ... Ființele golite de expresia iubirii sunt cele dedicate științei și evoluției, dar ele sunt atât de puține încât nu se poate forma nici măcar un pluton de execuție.

*

Lumina din capele nu ne aduce nici revelația izbăvirii, nici cea a liniștii. În schimb lipsa luminii ne relevă spaima liniștii, a iminentei întâlnirii cu Divinitatea. La o eventuală întâlnire cu El, suntem muți nu din lipsa argumentelor ci pentru că am fost învățați că El știe totul. Ce poți spune cuiva care știe totul? … și mai grav, ce poți oferi cuiva care are totul?  

Destine paralele

Mi-alunecă gândul spre tine

Și-n lacrimă stau suspendat,

Un ultim sărut de la tine

Mi-ar spune ce s-a întâmplat.

Genunchi-mi suportă pământul

Privirea te caută-n gol

Ce poate mai spune cuvântul

Mai bine mă mut la un pol.

Acolo e iarnă eternă

Și tot ce-a fost viu a-nghețat,

Un suflet coboară în bernă

Și tot ce-a iubit a uitat.

Mă duc într-un loc fără nume

Lipsit de ispite păcat,

Iertare mai cer pentru lume

Să pot a mă stinge-mpăcat.

Destine ce știu că există

Se rup, încovoaie și fug

În toate tristețea persistă

Și totul se arde pe rug.