Cântecul eternei ierni făr' de tine

 

N-a mai rămas nimic din iarna mea din tine.

Ți-am fost Icarul nechemat

purtând în ascunsul ochilor închiși

iubire prematură.

Și zborul meu lipsit de umbre

sedus de pripa chinului oniric

s-a stins în netimpul răzbunării mele.

N-a mai rămas nimic din iarna mea din tine,

dar am rămas fidel iubirii.

Și din vendeta prematură

Divinul a născut iertare,

să-ți dau iubire din târcolul lumii tale.

Tu strigă-mă doar

pe noul nume!

Cupid...

Cântecul ultimei ierni făr' de tine

E prea târzie iarna mea din tine.

Văduvit de chemarea ta

te-am căutat până-n popasul morții.

Te iubesc și de aici

din spatele ochilor închiși

prin firescul neființei.

E prea târzie iarna mea din tine.

Nu mai am amintiri,

nu mai simt riscuri.

Am rămas fidel căutărilor.

Am păstrat aripile.

Tu strigă-mă doar

pe noul meu nume!

Zburătorul...

Cântecul primei ierni făr' de tine

E prea departe iarna mea din tine,

de mine,

cel care am rămas fidel refuzului.

Te pot iubi din această îndepărtare

numai cu ochii închiși.

M-aș strânge din toate amintirile noastre

și aș risca zborul căutărilor tale.

E prea departe iarna mea din tine,

însă pe continentul rece

îmi pot păstra

aripile crescute pe amintirea ta.

Tu strigă-mă doar

pe noul meu nume!

Icar...

Simptome

         Sunt tot mai absent în spațiul public. Totul se reduce la cuvinte. În mijlocul lor mă simt expus, trădat. Nu mă mai pot apăra prin cuvinte, nu pentru că el și-au pierdut forța convingerii, mai degrabă pentru că în juru-mi nimeni nu mai este dispus să asculte. Până-ntr-un ieri cuvintele năruiau orice acuză searbădă, orice apărare ticluită din speranțele unei evadări din prezentul incoerent, astăzi ele sunt scrijeliri pe ziduri mute. Tăcerea mea nu este cu nimic mai prejos sau presus de a voastră, iar tăcerile noastre comune nu mai păstrează farmecul ascuns al unui mister. Uneori mai aud în juru-mi o articulare nervoasă a frazei, însă acest lucru nu-mi conferă decât certitudinea existenței unei forme de viață. Apoi din nou acele tăceri monumentale, tombale și certe. Suntem posedați de tăcerea organică. Totul se reduce la frica de adevăr, de firescul asumat prin tăcere. În spatele lașității noastre ascundem întotdeauna primul pas, prima mișcare către eliberarea din tăcere, din neputințe. Ascundem tendința și adicția de viață. Aceste tăceri nu au nici o legătură cu fericirea sau dezamăgirea, nu păstrează nostalgii sau taina unei neîmpărtășiri, ele ne hrănesc fricile, vulnerabilitățile, superficialitatea. Dacă cineva în afara mea va reuși să-și zdrobească tăcerea, atunci acel cineva, într-un moment de luciditate, va găsi esența propriei existențe. În esență se află drumul anevoios spre definitiv, riscul asumat al oricărui ireparabil, metafizica desăvârșirii personale. Orice și oricât ne-am dori suportă obligatoriu pasiunea. O extragem din aceeași esență. Între noi și esență tăcerea a închipuit ziduri, creneluri, crevașe. Tăcerea mai înseamnă ceva. Tăcerea e simptomul sfârșitului, asemeni renunțării...

nu-ți cer nimic...

mi-s prieteni întunericul și noaptea

și tot ce-aduc cu sine prin mister,

iubindu-te cu sângele și fapta

nu-ți cer nimic, din ce-aș putea să-ți cer;

așează-ți nudul nimfă la fereastră

ca luna să te-mbrace-n forma ta,

îmi ești iubită și năpastă

nu-ți cer nimic, din tot ce tu mi-ai da.

mi-e frigu-n carne zămislire

țintit de-un cupid negru, otrăvit

iubirea-n sânge intră-n amorțire,

nu-ți cer nimic, din ce-ai de oferit;

și-n ultim întuneric împreună,

mă mut din tine într-un ”nu ne știm”,

un Dumnezeu ne-ar încropi cunună,

nu vrea nimic, din ce puteam să fim...

... te-am șters din păcatele lumii înainte de a te împlini ... (VII)

Ți-ai făcut loc în insomniile mele. Mă-mpresoară deja-vu-ul prăbușirii în nostalgii fără rost în autentic. Dar ce aș fi fără de aceste nostalgii, fără a te știi undeva și fără a mai știi ceva despre tine? Singurătatea crescută în mine a așezat sub mine un hău imens în care vidul a fost umplut cu liniște. Îmi aud gândurile strigându-mă, păstrându-mă deasupra hăului. La fiecare adiere a nostalgiei mă agăț de gânduri și mai fac un salt în albastrul cerului. Sunt tot mai aproape de truda norilor care-mi ascund primul rai. Acela pe care l-am trăit alături de tine. Mă bântuie destinul hamletian. Propriile-mi drame m-au părăsit și pe mine. Deșertăciunea nu s-a împăcat niciodată cu speranțele umanității, însă în cazul meu speranța nu a depășit niciodată alcovul altarului în care te-am ascuns lumii. Care o fi cauza acestei nostalgii, când fericirea s-a manifestat în mine arareori și atunci când se îndeletnicea cu sufletul meu, o făcea într-un acces de violență? Un răspuns ar fi legat de frecventarea sufletului de către fericire sau aparenței ei. Ți-aș pune numele pe o cruce, poate chiar pe cea care o car cu mine, însă nu știu încotro mă îndrept. În purgatoriu nu sunt permise cruci. Nici gânduri. Doar aștepți, așa cum te așteptam eu uneori și posibil, cum așteptai tu să ne viziteze fericirea.

... ne-am întâmplat într-o iarnă din care mie mi-au rămas doar mugurii...  

      

Regretul de a fi (VII)

         M-am întors în mine. Este singurul loc în care toate sunt la locul lor. Gândurile, senzațiile, trăirile nu-mi părăsesc sângele și carnea, se mulțumesc cu singura lor menire, respectiv funcționarea în accepțiunea propriei normalități. Cunosc! Este foarte dificil să poți defini normalitatea. Este o noțiune relativă specifică fiecărui individ în parte. Acesta este motivul real pentru care suntem cu adevărat singuri. Nu o recunoaștem. Refuzăm cu îndărătnicie singurătatea. Putem invoca teama sau putem invoca volubilitatea personală, însă orice am invoca suntem făcuți pentru singurătate. Doar în starea aferentă spintecăm viața, ne hazardăm fără milă la o disecție ireversibilă a propriei existențe. Conștientizăm, într-o oarecare măsură, detaliile care ne stăpânesc și definesc reacțiile, ne recunoaștem inclusiv sub acoperirea glodului instinctelor noastre primare. Paradoxul este că suntem adeseori încântați de ceea ce știm despre noi. Atunci de ce ascundem ceea ce suntem? Din același motiv pentru care ne refuzăm singurătatea: teama!

         Nu am teamă de cunoașterea și recunoașterea a ceea ce sunt. Nu am teamă nici de conviețuirea cu cei asemeni mie. Mi-aș dori să pot spune că nu am nici un soi de teamă, însă aș minți. Când în carnea ta ascunzi plăgi deschise ca rezultat al supraviețuirii printre semeni, atunci te temi de conștiință, pentru că ea nu vindecă. Conștiința acționează chirurgical pe plaga deschisă, elimină dorul, dragul, nostalgia, iubirea sau ura, elimină orice sentiment care ar fi cauza plăgii. Toate cicatricile poartă mirosul unei morți, unei pierderi definitive, asumate într-un mult prea târziu. Conștiința nu ne-a învățat despre suficiență? A mea da! Mi-a spus despre mine, mi-a spus că în mine port demnitatea unei vieți solitare dar și a iminentei morți. Tot ea mi-a spus despre cum iubirea devine ura și invers, despre cum fericirea nu poate depăși stadiul iluziei la fel ca în cazul agoniei. Credeți că le-am trăit pe toate? Credeți că ne-am atins limitele fericirii sau agoniei? Nu le-am atins. Ne sunt la îndemână doar în nefirescul lor și atunci nu le percepem ca atare. Moartea poate surveni din bizarul unei fericiri neașteptate sau din încrâncenarea unei suferințe obsesive. Când știu atâtea, sau trăiesc cu impresia că le-am trăit, am un motiv în plus să rezist. Motivul de a fi! Îmi trebuie foarte multe argumente, toxic de puternice, pentru a putea identifica regretul.

         Categoric! Vorbesc despre regretul de a fi!...