joi, 3 octombrie 2013

Cele 7 păcate


În secolul al XIII-lea au fost declarate cele 7 păcate capitale: "mândria", "invidia", "iubirea de arginţi", "desfrânarea", "lăcomia", "lenea" şi "mânia". Deși le-am tratat separat, am realizat că parcurse împreună îndeamnă la mai multă cugetare și simțire.

I
Mândria

“Degeaba le-am avea pe toate: inteligenţa, cultura, isteţimea, supracultura, doctoratele, supradoctoratele dacă suntem răi, haini, mojici şi vulgari, proşti şi nerozi, doi bani nu facem, se duc pe apa sâmbetei şi inteligenţa şi erudiţia şi supradoctoratele şi toate congresele internaţionale la care luăm parte şi toate bursele pentru studii pe care le câştigăm prin concursuri severe. Nimic nu poate înlocui şi suplinii niţică bunătate sufletească, niţică bunăvoinţă, toleranţă, înţelegere. Bunătatea sufletească nu-i o virtute subtilă şi rafinată, e un atribut de bază al fiinţei omeneşti şi totodată un atribut al culturii” 
Nicolae Steinhardt 

De aici voi porni acest ciclu. De la noi cei care credem că avem certitudini. Suntem naivi. Nu avem certitudini. Nu vă amagiţi! Chiar dacă am avea certitudini fiind orbiţi de infatuare ni le refuzăm. Şi dacă le-am vedea, nu le-am accepta! Presupunem acceptarea. Credem în ele? Nu mă voi erija în nici o instanţă morală. Nu sunt eu cel care să predea lecţii de moralitate de la această abruptă tribună. Tocmai de aceea fac apel la exacerbatul şi personalizatul bun simţ. Abuzez de prezumţia de nevinovăţie pe care ne-o acord cu acea candoare specifică condamnatului la viaţă. O viaţă pe care trebuie să o concep alături de voi, contemporanii. Cei care defulăm prostie, nimicnicie şi idolatrizăm mediocritatea. Sunt intoxicat de mesajele voastre. Nu avem nimic în comun cu artele. Cu boemitatea. Cu ludicul. 

Mândria este păcatul care domină umanitatea. Mă domină, te domină – pe tine, cel care citeşti acum acest text -, ne domină. Nu avem scăpare. M-am săturat să “culeg” efectele defulării individuale căutând cu stoicism cauzele. Nu suntem martirizaţi mai mult decât merităm. Orgoliile care ne domina şi care ne conduc în tenebrele destinelor noastre ne conferă atributele decesului nedeclarat şi nerecunoscut. Nu am nimic împotriva celor care nu conştientizează ceea ce sunt. Oricât de evoluat ai fi, cu CERTITUDINE eşti prizonierul tendinţelor de acumulare. Lipsa de maturitate nu te condamnă să trăieşti la limita superficialităţii tale, dar te păstrează acolo. Conclava de unde poţi arunca cuvintele fără să îţi fie teamă că se vor întoarce împotrivă-ţi. Fără remuşcări maliţioase. Cuvintele izbăvite din aceste terminaţii ale universului se pierd până la destinaţie. Chiar ajunse la destinaţie, sunt atât de amorfe încât trezesc patetismul în cei plecaţi dintre noi. Cei evoluaţi. Cei care au învăţat să renunţe la ceea ce îi denatura şi îi deferea dezumanizării. Suntem capabili să răzbunăm orice bună intenţie, orice vorbă bună, orice idee care este superioară anarhiei gândurilor noastre. "O anarhie organizată" mi-aţi putea răspunde. Aş prefera să nu faceţi asta. Aş prefera să renunţăm la fariseii din noi. Aş prefera să renunţăm la orgolii. Să ne capacităm inteligenţa pe înţelegere. Pe acceptare. Să oferim mai mult decât primim! Ce avem de câştigat dacă lăsăm mândria să ne dicteze statutul în societate? Dacă comunicăm interfaţând cu infatuare, purtăm pe chipuri masca aroganţei şi plecăm din noi purtând umbra laşităţii sub masca mulţumirii de sine? Unde sunt bătăliile declarate? Avem în jur numai duşmani? Prietenia a devenit o noţiune perimată şi falsă? Etichetăm caracterele după propria involuţie. Acum râd până în prăselele fiinţei mele la gândul că m-aţi corecta: “ propria EVOLUŢIE!”. Este mai bine să scrii decât să nu scrii. Ceea ce scrii rămâne. Te califică! Sau, descalifică! Important este să dovedim accepţiune vis-a-vis de “scriitorul contemporan” şi să spunem curat în simţiri şi exprimare ceea ce este bun sau rău. Dar fără pretenţii de geniu al tavernelor. “Fără mândrie suntem nimic” se aude de la capătul universului. Ba suntem! Mai dornici de revanşă în faţa mediocrităţii noastre. Opera ne defineşte. Fără oprelişti, lipsiţi de temerile criticilor. Liberi, fără canoanele impuse de semeni. Erudiţi-va defectele! Calităţile au ele grija de noi!

“Metoda biografică ne poate ajuta să înţelegem pe autor, nu opera. Ne poate lămuri cum a fost scrisă şi dezvălui unele amănunte interesante, însă opera ca fapt ca unicitate, ca miracol nu ne-o lămureşte deloc! Tot astfel ca şi pământul, cu lumea: geologia, paleontologia, biologia, antropologia ne pot fi de ajutor ca să aflăm cum a evoluat pământul şi ni-l pot descrie; ori astrofizica şi astronomia cum a evoluat şi se prezintă cosmosul. Dar ce este pământul ori ce este ce este cosmosul ori de ce există cosmosul (şi în general, vorba lui Einstein, de ce există ceva), ştiinţele menţionate şi altele înrudite lor nu ne pot spune. Opera în sine, ca atare, stă dincolo de biografia cea mai amănunţită, mai exactă ori mai picantă, ea “scapă” biografiei, stă probabil chiar dincolo de puterea de înţelegere a celui care a compus-o.” 

N. Steinhardt. 

II
Invidia

"Cu penele altuia te poţi împodobi dar nu poţi zbura "
Lucian Blaga

Invidia defineşte obscuritatea din noi. Evidentă îndeobşte la cei pătimaşi, invidia ne remarcă între cei mai puţin robuşti mental şi afectiv. Cuprinşi de cel de-al doilea păcat capital ne dorim să fim peste tot în acelaşi timp, să fim în centrul atenţiei. Consideraţi de sine centrul Universului vom depune eforturi depline pentru a domina orice asistenţă. Personajul inteligent pus să aleagă între “a fi” sau “a nu fi” cu certitudine nu va alege nici una dintre variante. Noi, cei măcinaţi de invidie vom fi incapabili să părăsim extremele. Bine înfipţi în extrema care ne convine pasibilizăm fraternizarea invidiei cu mândria. 

"A invidia înseamnă a te recunoaşte inferior"
Pliniu

Prăbușirea cuvintelor

(foto by Alex Howitt)

Stai în fața mea și pentru un minut taci. Ești totemul meu indescifrabil. Știu că strada te privește altfel decât o fac eu. Strada te vrea în toată depravarea ta autentică, îți savurează disprețul privirii, îți soarbe delicatul vinețiu sangvin din decolteul adânc. Te apleci ușor spre mine și limbajul trupului tău îmi sună clopotele provocării supreme. Un ultim turnir te-ar mistifica. Legenda aceleiași străzi care te dorește bârfește despre tine, despre faptul că în patul tău s-ar fi stins toată pudoarea lumii. Știi despre mine suficient încât să nu-ți pese. Am fost un idiot încercând să te scot din gura lumii, să te purific aparținându-mi. Ce neghiobie mi-a stăpânit rațiunea crezând că adularea doar în taină noastră ar mistui fantomele trecutului tău. Întotdeauna ai râs în față misoginismului, iar singurele tale lupte autentice au fost cele verbale. Mințile lucide ți-au cedat în cele din urmă iar pe ruinele naivelor suflete ți-ai ridicat multiple altare. Nicodată nu ai fost zeiță, dar te-ai purtat ca atare. Masca depravării și indiferenței le-ai asortat permanent limbajului trupului. Strada îți cădea la genunchi mereu, își dorea cu asiduitate vulgaritatea exersat cultivată a totemului meu. Păcatele tale au știința destinului împlinit și savoarea misterului blestemelor. Când ne-am cunoscut mi le-ai povestit pe toate, și asta s-a întâmplat într-o singură noapte; acea noapte în care eu ți-am cedat definitiv, în care tu mi-ai refuzat încarnarea iluziei de-a te avea. De atunci tânjesc după formele sufletului tău; restul îl las străzii. Și cuvintele ți le las ție. Tu și războaiele tale verbale aparțineți mitului urban; mie îmi râmâne tăcerea speranței și prăbușirea cuvintelor în abisurile scrisorilor niciodată trimise …   
     

luni, 30 septembrie 2013

Dacă Dumnezeu ar avea ochii albaștri ...


Reperele devin în timp obiceiuri; mai târziu le numim nostalgii, niciodată ratări. Chiar dacă viața ne pare adeseori nedreaptă, cu certitudine că niciodată nu primim decât ceea ce merităm. Același concept existențial îl regăsim și în educație. Moștenirea genetică este prelucrată, dar rezultatele niciodată nu vor fi cele închipuite sau dorite. Iluziile sunt date uitării. Resemnarea devine laitmotivul unei existențe, a singurei vieți pe care o primim. Unși regi în propriul regat, măcar o singură dată suntem tentați să abdicăm. Și o facem …
Practic, de aici începe viața. De aici începem a trăi. Durerea nu ne mai traversează cu scara rulantă, iar la capătul ei ajungem secătuiți și anoști. Nu am debarcat din arcă ca să substituim o existență banală cu alta, să experimentăm aceleași rutine. Nu mi-am asumat supliciul exilului pentru a a-l percepe pe Eminescu ca menestrelul proletariatului autohton. De când simplitatea și puritatea unui suflet doborât de povarea dragostei înseamnă albastrul? Puterea ochilor albaștri este cel mai abject produs al imaginației; datorită lui blondele sunt cele mai ușoare femei, barbații sunt cei mai romantici și virili, iar sfinții, da!, ei, sfinții, cei mai umiliți și suferinzi dintre martiri. Mi-s sătul de banal, de limite și de captivitate.
Să rămânem la banal și să respir și eu ca atare. Și spun: dacă Dumnezeu ar avea ochii albaștri, atunci arca lui Noe nu ar fi supraviețuit, onania nu ar fi existat, seninul nu ar mai fi totuna prostiei și aș prefera a trăi în buncăr. În Geneză nu se pomenește decât indirect de albastrul cerului, noi l-am strivit sub disperările noastre. Albastrul nu este culoarea frumosului pentru că frumosul suportă abolut orice. Din câte știu absolutul este incolor!
Dacă Dumnezeu ar avea ochii albaștri, nimeni nu s-ar mai rata intrând în tagma poeților.

duminică, 29 septembrie 2013

Vanitate



Faptul că se mai poate schimba ceva în astă lume, nu este nimic mai mult decât o iluzie lirică, aflată în mesajul verbal al profeţilor şi nonverbal al proştilor. Din nefericire ei sunt majoritatea care ne expun unei condamnări la viaţă. Vicile şi virtuţile ăstei lumi sunt tortura la care sunt supus zilnic, iar reacţiile neîmplinirilor mele mă supun oprobriului mârşav şi inutil. Adevărata tristeţe zace doar în sinele nostru, restul este doar aparenţă. Cel mai probabil în colimatorul uman sunt victima perfecta pentru orice sacrificiu supus evoluţiei. Nu există nici o diferenţă între un târg al animalelor şi un târg al minciunilor. Grea pedeapsă înseamnă să poţi a trăi doar cu tine, în timp ce lumea vrea să te sfarme bucăţi şi să te-mpartă la masa trădării. Revolta mea este inutilă şi-mi atrage umilinţa; acesta este motivul pentru care sufletul mi-a devenit acel templu afront adus ordinii instaurate forţat. Pentru mine şi cei ca mine, cât timp mai exista muzica, de exemplu, cinismul este doar unealta infirmităţii, starea definitorie milei. Sunt un proscris căruia i se potriveşte tăcerea şi unica infirmitate ce mi-o asum este neputinţa de a fi alături până la capăt de ceea ce îmi este drag. Inocenţa mi-am pierdut-o de la prima palmă întinsă, primită şi dată; atunci am învăţat că echilibrul lumii nu se poate rupe. Tot atunci mi-am jurat o searbădă răzbunare. Sunt unul dintre ultimii călăi universali, iar securea mi-e cuvântul!  

marți, 24 septembrie 2013

N-am trebuință de motive pentru a supraviețui



Cine mă citește și-mi înțelege măcar parțial confesiunile  cu certitudine s-a regăsit cândva în intimitatea rănilor adânci. Sunt umilințe pe care nu le vom putea uita, care impun ca suferința să fie înlăturată prin dializa afectului; astfel rămânem cu nostalgia frumoasă și tristă, soluția perfecta a împăcării cu sinele. Mă simt precum un soldat contemporan unei lumi în care eroii nu-și află rostul, sunt doar legende și parcă mi-e de preferință a fi astfel decât reîncarnat într-un înger crepuscul veșnic înrobit luptei cu întunericul din semeni. Sunt falii între noi, unele devenit adevărate prăpăstii; doar faliile mai pot fi trecute atunci când mânia atinge cote paroxistice umplând prin avalanșa cuvintelor și gesturilor reprobabile vidul creat în timp. Aici și acolo, acum și atunci nu mai există timpul iertării. Devenim rană vie, iar timpul așează trecutul în memoria unui trecut etapizat și ars în etapele unei fișe medicale abstracte. Ce cândva a fost rană vie acum se dovedește a fi doar rană adâncă, în a cărei intimitate ne regăsim la nevoie. După fiece râzboi și durere și fiece suferință traversată suntem tot ceea ce ne este de trebuință pentru a supraviețui. Motivele sunt doar o superstiție precum ruga înălțată spre cer; putem doar presupune că ajută, singura certitudine suntem noi înșine ...        




luni, 23 septembrie 2013

Priviți-mă ca pe un reproș


Astfel zămislise Divinitatea astă lume, încât multe să fie împărtășite, cum ar fi o masă bună, aroma unui cognac de calitate și mai ales prin resturi nemenționate aici, iubirea. Dacă nu ești Narcis atunci trebuie să împarți și să împărtăsești această trăire. Obligatoriu trebuie să te expui acelei priviri cunoscute, pregătită să absoarbă fiecare gest, fior sau grimasele nemulțumirilor. Să stai nud psihic și fizic pozând și mimând perfectul în acea galerie a inevitabilului capitol ”trecute iubiri, totodată ascunzându-ți toate gândurile revoltate de lipsa pudicitații. Să te prefaci că nu-ți pasă și că atingi infinitul amorului pentru ca în sigurătate să revii la viață cu fiece reproș al rațiunii, să te salvezi de instintctele animalului ce zace tăcut în tine așteptând momentul unei incantații copulative. Poți împărți multe cu semenii, dar finalitatea este aceeași, dezmăgirea; sora mai mică a uitârii. Prefer acea dezamăgire venită din batalia cuvintelor, din disputele ideologice sau din fierea defulărilor decât acea dezamăgire produs al unei ireveresibile minciuni acceptate anticipat și insistent cultivate. De ce mi-aș dori încă o umilință, când poți atinge diferitele forme ale înțelepciunii mizând doar pe suferința de a nu împărtăși, de a fi singur!? Singura nuditate acceptată este cea a sinelui, restul e dezgust și artă fotografică. Simplificându-ne existența din  groapa comună, când revin printre voi, rogu-vă, priviți-mă ca pe un reproș, nu precum o ofensă ...

miercuri, 18 septembrie 2013

Destrămarea cărnii


Cel mai probabil m-am născut bătrân. Mă gândesc la faptul că încă de la începuturile conștientizării m-am aflat în orice anturaj în ipostaza celui despărțit de semeni. Nu am suferit de neputința vreunei socializări, este mult mai simplu; niciodată nu mi-au plăcut mirosurile umane, căci pentru mine nimicnicia, minciuna, falsitatea, prostia, lașitatea și neputința, au emenat permanent aroma pestilențială a dezamăgirii. În vene mi-a fiert mereu acea tentație a evadării dintre cei care nu au nimic de spus, de oferit, de împărțit. Nu există nimic seducător în amorfitatea fericirii tocmai din cauza incertei ei stări; atunci mă întreb care este rostul existenței în cohorte!? Și din acest motiv rămân despărțit de semeni ...
*
M-am născut bătrân și tocmai de aceea nu am crezut niciodată în acele povești aparținând familiilor frumoase. Dramele sunt ascunse sub preș până mucegaiul răzbate-n afară și sângele se spurcă cu ura ce până ieri era iubire. Astfel de trăiri îmi repugnă precum disprețul care mă domină când văd mucegaiul răzbind. Decât să privesc, să observ și să doară mai bine despărțit de semeni, tocmind liniștile atât de necesare suportării. Când în mine a murit copilăria eram deja bătrân. Inima și carnea își cer drepturile, rațiunea mă duce-n letargia cărnii, un absurd identic voluptății dintr-un marș funebru. Iremediabilul s-a produs și mi-e imposibil să mai fac diferențe între om și lighioană; și-atunci am știut că nimic nu-mi mai este de trebuință.
M-am născut bătrân și de atunci scriu cu un condei înmuiat în conștiință ...