N-am trebuință de motive pentru a supraviețui

Cine mă citește și-mi înțelege măcar parțial confesiunile  cu certitudine s-a regăsit cândva în intimitatea rănilor adânci. Sunt umilințe pe care nu le vom putea uita, care impun ca suferința să fie înlăturată prin dializa afectului; astfel rămânem cu nostalgia frumoasă și tristă, soluția perfecta a împăcării cu sinele. Mă simt precum un soldat contemporan unei lumi în care eroii nu-și află rostul, sunt doar legende și parcă mi-e de preferință a fi astfel decât reîncarnat într-un înger crepuscul veșnic înrobit luptei cu întunericul din semeni. Sunt falii între noi, unele devenit adevărate prăpăstii; doar faliile mai pot fi trecute atunci când mânia atinge cote paroxistice umplând prin avalanșa cuvintelor și gesturilor reprobabile vidul creat în timp. Aici și acolo, acum și atunci nu mai există timpul iertării. Devenim rană vie, iar timpul așează trecutul în memoria unui trecut etapizat și ars în etapele unei fișe medicale abstracte. Ce cândva a fost rană vie acum se dovedește a fi doar rană adâncă, în a cărei intimitate ne regăsim la nevoie. După fiece râzboi și durere și fiece suferință traversată suntem tot ceea ce ne este de trebuință pentru a supraviețui. Motivele sunt doar o superstiție precum ruga înălțată spre cer; putem doar presupune că ajută, singura certitudine suntem noi înșine ...