marți, 15 noiembrie 2011

Căința



Trebuie văzut! Nu este o recomandare, este un cadou din partea Celui care a acceptat artele ca fiind una din definițiile Sale, cel mai probabil un alt refugiu demiurgic. ”Căința”, un film în regia lui Tengiz Abuladze. Nu voi face o recenzie a acestui film și nici nu voi căuta ridicolul între superlative pentru că fiecare are dreptul la trăire, la înțelegere la compasiune vis-à-vis de propria-i persoană și de semeni. Mă voi apleca strict asupra furtunii stârnite în mine. Stau în genunchi dinaintea mea și încerc să înțeleg unde am greșit când am acceptat suferința ca fiind o componentă naturală a ființei complexe care am devenit, mai mult sau mai puțin voit. După ce am vizionat acest film am realizat că știu atât de puține despre suferință, despre oameni, despre Dumnezeu, despre … 


luni, 14 noiembrie 2011

Pledoarie

(fragment din muzicalul Notre Dame de Paris - Victor Hugo)

Superbă pledoarie adusă iubirii. O astfel de intensitatea a trăirii îmi este străină, dar îmi seduce orgoliul parcă cerând o anulare definitivă.  Cât de mult poate iubi oare omul!? ...
Orice aș spune acum frizează ridicolul!



sâmbătă, 12 noiembrie 2011

Plus tard, trop tard … îmi e totuna



Două motive îmi mențin treaz interesul pentru disputa cu umanitatea. Primul ține cont de faptul că nu sunt luat în serios sau în seama, ceea ce mă liniștește vis-a-vis de vreun conflict deschis cu semenii, un conflict despre care rațiunea îmi spune că niciodată nu voi fi deposedat de ceea ce sunt și nici nu mă aduce în situația victimei. Al doilea motiv îl anulează pe primul și îmi dă speranța că nu sunt singurul în care mocnesc neliniștile, care caută o formă de izbăvire din păcatul supunerii și neputinței. Cred în acele suflete în care liniștea nu-și află loc nici după moarte, deoarece nu cred în ceea ce se poate afla dincolo de ea, acele suflete care trăiesc cu trebuința de a găsi ceva răspunsuri cu privirea la (ne)potrivirile și (ne)firescul ăstei lumi. Mi-aș dori ca aceste suflete să compună un cor care să existe. Să se pronunțe, eu să-l ascult și să iau aminte, dar să mă excludă.
*

marți, 8 noiembrie 2011

Singurătate și aparențe



Când ajungem de înțelegem umanitatea rămânem făr’ de alternative. Nu ne mai este de ajuns acea oscilare între a fi sau a nu fi, devenim lipsiți de apărare dinaintea  a tot și toate. Realizăm că tot ce am acumulat în astă viață este lipsit de sens și valoare, ca singura șansă să poți supraviețui vieții ar fi să uităm tot. Din nefericire nu există nici o concepție filozofică asupra vieții în care există un punct zero absolut de unde putem iniția un nou destin; există în schimb vidul, locul în care odată ajunși nu ne mai putem întoarce teferi în lume, în care luciditatea anulează complet alternativa revenirii. Într-o lume a aparențelor, lipsa concretului nu ne oferă nici o motivație reală pentru a continua. Am depășit inclusiv acea iluzorică dramă aferentă nefericirii; am devenit una cu vidul. În aparență suntem prinși în capcana singurătății, practic nu avem nimic. Interesante și motivante sunt alternativele pe care le avem plecând de la nimic; ca să cădem în el ne sunt suficiente aparențele …     


Câte ceva despre valoarea concretă a nimicului




Sunt precum propria-mi bibliotecă, învechit, prăfuit și fără viață. Rafturile rămân indiferente fiecărui răsărit sau amurg, iar mie nu mi se mai întâmplă nici măcar acea contemplare tâmpă a răsăritului; măcar ele respectă rigoarea paralelismului thalesian în timp ce eu nu mă achit nici măcar de datoriile obstești. Simt că nu am nimic comun cu Universul, nu îi aparțin. Cuvântul mi-a devenit oarecum timid, de parcă ar fi cuprins de o teamă neelucidată. Nici propria-mi voce nu-mi este familiară astfel încât supus unei logici elementare a bunului simț am ales să tac. În condiții de normalitate aș râde și aș ironiza toate acele melancolii autumnale ale semenilor, pline de patetismul vreunei neîmpliniri de moment. Mi-e preaplin de mizeriile debitate cu naturalețe de dobitocii îndrăgostiți, de acele efuziuni ale rataților condamnați dinainte la suferință și dezamăgire. Aflu mai multă impotență în iubire decât în desfrânare. Aroganța neghiobilor care cred că pot schimba lumea mă întrista și amuza mai mereu, acum mi-e indiferentă precum o masturbare a vreunui geniu frumos într-o bancă de spermă occidentală, în speranță că va perpetua și revoluționa umanitatea.

duminică, 6 noiembrie 2011

Rutină...



Încă o zi prins în rutină. Încerc să evadez din această obscuritate și citesc, studiez și o iau de la capăt. Nu pot sta cu gândul într-un singur loc, nu pot urma o direcție mai mult de 10 minute. Trebuie să fac ceva. Vă ofer un troc: o mostră din ceea ce studiez și cu ce mă ”delectez” contra o fărâmă din gândurile voastre. Mă aflu în era supralicitării. Absolut totul este supraestimat, supralicitat și forțat. Mă încadrez perfect aici, doar pe moment.  

 Codul biblic

“Iar tu Daniele, ţine ascunse cuvintele şi pecetluieşte cartea până la sfârşitul lumii.”
                                                                       Daniel, 12:4. 

         Cercetările unor oameni de ştiinţă au confirmat, în ultimii ani, o ipoteză (de altfel mai veche, dar nedemonstrată) care susţinea că în Biblie există inclus, alături de informaţiile spirituale evidente şi un anumit cod secret care poate dezvălui evenimente care au avut loc cu mii de ani după ce a fost scrisă Biblia.  Codul biblic a fost descoperit în versiunea originală a Bibliei, în limba ebraică,  în Vechiul Testament. Cel care a descoperit codul biblic este Dr. Eliyahu Rips, care este la ora actuală unul din cei mai mari experţi din lume în teoria grupurilor, un domeniu al matematicii care stă la baza fizicii cuantice.
            Eliyahu Rips este un om modest. El are, mai mereu, tendinţa de a acorda altora meritul pentru propriile sale realizări, astfel încât la prima vedere nimeni nu ar bănui că de fapt el este un matematician de renume mondial. Majoritatea ziariştilor care l-au văzut au fost tentaţi să susţină că descoperirile sale nu au nimic de luat în seamă. Descoperirea lui Rips a fost însă confirmată de matematicieni de renume de la Harvard, Yale şi Universitatea Ebraică. Acest cod a fost verificat, de asemenea, şi de un specialist în cifruri şi coduri de la Ministerul Apărării al SUA şi a mai trecut cu succes trei expertize efectuate de specialişti la care a făcut apel o importantă revistă de matematică din SUA.
            Teoria legată de codul biblic a devenit mai cunoscută în mass-media şi a fost luată mai în serios, abia după un  tragic eveniment prezis cu ajutorul codului şi care, datorită faptului că nu a fost luat în seamă de persoana direct vizată, s-a adeverit mai apoi, din păcate. Iată derularea evenimentelor: la 1 septembrie 1994, ziaristul american Michael Drosnin a plecat la Ierusalim pentru a-i înmâna lui Ytzhak Rabin următoarea scrisoare:
            „Un matematician israelian a descoperit în Biblie un cod secret care pare să dezvăluie amănunte ale unor evenimente care au avut şi au loc la sute şi mii de ani după ce a fost scrisă Biblia. Motivul pentru care vă aduc la cunoştinţă acest fapt este acela că singura dată când numele dumneavoastră complet, Ytzhak Rabin, apare în Biblie, el este intersectat de expresia „criminal va asasina”. Faptul n-ar trebui tratat cu indiferenţă, deoarece atât asasinarea lui Anwar el-Sadat, cât şi atentatele cărora le-au căzut victime John şi Robert Kennedy sunt, de asemenea, codificate în Biblie…
            Cred că sunteţi într-un real pericol, dar acest pericol poate fi evitat.”
            La 4 noiembrie 1995, a venit cumplita adeverire: un glonţ în spate, tras lui Yitzak Rabin, de către un om care se credea investit cu o misiune divină. Aceasta era o crimă codificată în Biblie acum peste 2000 de ani.  
            Acelaşi ziarist - Michael Drosnin - a mai urmărit să-l avertizeze pe şeful Cartierului General al Serviciului de Contrainformaţii al Israelului despre războiul din Golf şi de  intenţia Irak-ului de a lansa rachete asupra Tel-Aviv-ului. Rips îi arătase ziaristului o secvenţă din codul biblic unde cuvintele “Hussein”, “Scud” şi “rachetă rusească” apăreau codificate împreună. De asemenea “Hussein a ales o zi” era o expresie  ce apărea în acea secvenţă. Aprofundând căutările în acest sens, Rips a găsit în cod “foc în 3 Şevat” - dată din calendarul ebraic ce corespundea zilei de 18 ianuarie 1991. Aceasta a şi fost ziua în care Irak-ul a lansat prima rachetă Scud împotriva Israelului confirmând datele oferite de cod. La întrebarea lui Drosnin “Cine poate şti cu 3000 de ani înainte că va fi un război în Golf, ca să nu mai vorbim de lansarea unei rachete împotriva Israelului pe 18 ianuarie?”, Rips a răspuns foarte tranşant: “Dumnezeu!”.

sâmbătă, 5 noiembrie 2011

A iubi, a ierta, a alege



Sunt tot mai prezent în mine, între semeni și în nimic. Am încercat o altă abordare, în care să mă accept și să mă împac cu semenii. Zadarnic. Nu sunt suficient de puternic încât să supraviețuiesc acestei sile cu care semenii se omenesc reciproc. Trăiesc o deznădejde cumplită; nu pot înțelege cum poți uita sau negăsi ceea ce este sfânt în tine, acea moștenire oarecum genetică și responsabilă de existențialismul individual atins. În acest punct sunt staționat de vreme bună; mă confrunt iarăși cu Divinitatea într-un dialog fals, în fapt un monolog fără răspunsuri viabile. Merg în orb și singura cale spre lumină este cea a rațiunii. Aici apare un mare paradox: acea rațiune seacă, lucidă și rigidă care nu-și explică cum Dumnezeu a putut să eșueze în prorpia-I creație după chip și asemănare, omul, este cea care îmi oferă un singur răspuns credibil la întrebarea care persistă în tărâmul meu metafizic: ”căror rațiuni și pasiuni se datorează mersul înainte al acestei lumi, cu toate sincopele și anarhia ei!?”. Răspunsul nu poate fi decât Dumnezeu. Numai El este capabil de a iubi și ierta sau a iubi prin iertare, o meteahnă mult prea grea pentru noi evadații din Eden.