Tu, stigmat al trecutului meu…

Orice moment de liniște este în fapt

un război bine ascuns și trecut sub tăcere.

Anii petrecuți în singurătate

m-au învățat despre luciditatea din inima nebuniei

și ultimii ani, trăiți doar sub asediul liniștii,

m-au izolat într-un gând obsesiv:

”În lumea aceasta nu se poate supraviețui decât iubind sau neiubind,

iar cale de mijloc nu există.”

Rătăcind pe drumul fostelor iubiri,

nu am întâlnit decât victime ale propriilor destine.

Mai ții mine? Eram în acord cum că ”sub cerul liber

mereu vom găsi noroi”.

Când te-am cunoscut eram un sălbatic,

iar iubirea ta,

sălbăticiei mele primitive,

i-a dat valențele unui alter ego.

De atunci te-am iubit și avut

prin păcatul preferat al diavolului,

mândria,

însă Dumnezeu nu mi-a oferit nici un motiv să cred în pedeapsă.

Și te întreb din departele meu:

”A reușit cineva vreodată să-și îngroape inima?”.

Eu nu am reușit,

dar m-am adaptat trăirilor tale

prefăcându-mă că-ți sunt ceea ce îți dorești.

Și cum nimicul poate fi definibil prin orice și oricine,

într-un final previzibil,

te-ai dus,

m-am dus,

ne-am dus

în neundele nimicului.

A trebuit să-mi recuperez viața moment cu moment,

minut cu minut,

zi cu zi,

până am redevenit suportabil,

sau așa cum îmi spuneam dinaintea acelui împreună numit noi,

”sunt agreabilul dezagreabilului”.

În noroiul de sub cerul liber

nu e o surpriză unicul adevăr acceptat,

cum că ”doar dinaintea finalului suntem cu toții egali...”.