Chipul tău la adăpostul
pieptului meu
îmi pare mai odihnit decât reflexia
lunii
în zăpada răscolită de aripile
îngerilor
desemnați să ne vegheze.
Dumnezeu i-a surprins pângărind
zăpada,
împletiți în actul amorului
firesc,
cum altfel,
decât substituindu-ne?!...
L-ai văzut vreodată resemnat pe
Dumnezeu?
Nici eu nu l-am văzut, însă
mi-L închipui,
după ce pedepsindu-i pe îngeri
și nouă crescându-ne aripi,
am lăsat zăpada nepângărită,
înamorați de odihna chipului
tău...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu