Cât
de tăcută poate fi singurătatea! Numai în această linişte poţi auzi
freamătul conştiinţei şi bătăile inimii umbrei tale. Te priveşti lipit
ţărânei. Câtă josnicie poate fi în a muri fără că Dumnezeu să ştie!?
*
Timpul nu ar trebui să suporte nici o unitate de măsură. Când nici
timpul nu ne vindecă de suferinţe, zilele sau nopţile ne sunt totuna.
Când poţi muri din cauza capriciilor destinului, singura măsură
acceptată este viaţa. Uneori mă întreb cum sună conversaţiile dintre
Divinitate şi avortonii care nu au cunoscut măsura timpului ...
Dacă
aș fi Dumnezeu această lume nu ar exista. Știind ca nimeni nu a existat
inaintea mea, dar posedând prin natura lucrurilor înțelepciune nu aș
crea un joc care să mă discrediteze; aș evita să fiu înfierat și anulat
de propria-mi creație. Natura lucrurilor!? Nu exista așa ceva, numai
dacă eu am creat lumea. Dar eu nu sunt El, în consecință nu sunt capabil
să mă joc cu absurdul și când îl abandonez plictisit, să îl pierd în
locul de joacă preferat, umanitatea. Nu aș deține căderea naivă a
superioritații.
Mi-aş
dori să mă pot uita undeva. Nu are nici o relevanţă locul unde mi-aş
îngropa trăirile, doar să fie singurul drum pe care îl voi face
într-acolo. Nu-mi este de trebuinţă o nouă existenţă, nici măcar un alt
început. Aş încerca uitarea de sine, dar acest concept îi este complet
străin conştiinţei mele. Cu cât mă ating mai profund aste gânduri, cu
atât mai indezirabilă îmi este propria-mi fiinţă. Sunt incapabil în a-mi
face viaţa un real infern pentru a-mi împinge gândurile înspre
realizarea în fapte. Nici a mă ierta de neputinţă nu-mi este la
îndemână. Nimicul a devenit o noţiune abstractă. În fapt mă zbat între
două respiraţii, străine una alteia, simple convulsii ale reflexului de
existenţă. Tot ceea ce m-ar determina să mă simt viu, depresia şi
bucuria, amăgirea unei iluzorii fericiri sau dispreţul din contrele
violente şi bucuria împăcării cu semenii, viaţa şi Dumnezeu, au ars
demult în mine până la cenuşa fără miros şi gust.
Nu
mă voi înţelege niciodată. Fiindu-mi inaccesibilă propria-mi fiinţă,
complexitatea ei, nu îmi voi înţelege nici semenii. La ce îmi sunt de
trebuinţă prietenii, când dincolo de trădare nu mai este loc decât de
dezamăgire!? Câtă sminteală poate încape în mine, astfel încât să pot
ignora dispreţul ce-l port deasupra vieţii!? Când nu mai aştepţi nimic
de la semeni, când neîncrederea stă aşezată cuminte în spatele
comunicării, îmi este imperios a renunţa la vise, la acele aspiraţii pe
care le găsesc numai în legăturile afective dintre mine şi semeni. La ce
bun toate astea!?
Oricât
aş încerca să mă dedic artelor, în sensul acceptării supravieţuirii în
tagma lor, mă văd nevoit să mă împiedic de rudimentara , chiar puerila
întrebare, ”De ce?”. A supravieţui vieţii înseamnă a mă abandona total
nopţilor mele, a-mi relua teribila metamorfoză a raţiunii, a-i permite
afectului să sângereze liber. Ieri am servit ignoranţă semenilor,
aşezându-mă la o cafenea cu o carte în mână. Alegerea lecturii, cu
desăvârşire a fost una insiprată, deoarece exerciţiul de ignoranţă mi-a
reuşit pe deplin. Inutil să spun că semenii mi-au întors ”respectul”.
Poate două, trei perechi de priviri curioase au mijit pentru a intui
titlul din mâna mea, nicidecum pentru a-mi crea insuportabila indecenţă a
unei descompuneri spre analiză. Mă întrebam în drum spre casă,
sedimentând revelaţiile acestei experienţe, ce aş putea să le spun
semenilor, ce am fi capabili a ne împărtăşi!? Când afli despre tine că
eşti departe de orice adevăr cu privire la sensul vieţii sau al morţii,
nu-ţi rămâne decât decenţa tăcerii şi evident, teribilele convulsii
aparţinând spiritului.
*
Doamne!
Câtă melancolie poate zace în mine. Îţi vorbesc ţie despre acea
tristeţe uşoară, plăcută chiar. Vorbesc de acea nobilă trăire care te-a
încercat şi pe Tine, după ce ai creat Universul. Acea stare care te-a
cufundat în reverie, care ţi-a adormit simţurile atunci când ai creat
omul. Pentru ca altfel nu îmi pot explica cum ne-ai cadorisit cu toate
slăbiciunile noastre, acele slăbiciuni care ne fac vulnerabili până la
capitulare. Mă posedă acea melancolie căreia îi este străin gândul
sinuciderii, acel gând care-l seca de viaţă pe Tolstoi, după ce a
conştientizat gustul amar al inutilităţii vieţii. Căci, ce este viaţa,
dacă nu un nonsens!? Refuz cu îndărătnicie să caut răspunsurile în Tine,
pentru că îţi simt până-n străfundurile sufletului meu singurătatea. Nu
metafizica ancestral ataşată gândurilor mele mă aşează în melancolie,
ci regretele tale de a ne şti neîmpliniţi. Fiecare căutare a mea te
provoacă şi pe Tine la căutări.
Sunt
depășit complet cînd mă gândesc la mine, la Dumnezeu, la mine, la
semeni. Dacă El ar fi atins de durerile uitărilor sale, percepând
tristețile copleșitoare, și-ar abandona defintiv creația; ar alege
părăsirea raiul promis preferând exilul în absurdul incertitudinilor
Lui.
*
