Marile nimicuri

Destinul nostru se împăcă de minune cu generozitatea Divinității; primim enorm de multe șanse în singura viață pe care o avem. Ce bine că Dickens a fost doar unul și a intuit că speranțele sunt în fapt marile noastre dezamăgiri; nouă ne sunt de trebuință experiențe, cât se poate de multe și dacă este cu putință agonice. Suntem pregătiți pentru bine și rău, frumos și grotesc, iubire și ură, dar niciodată doar pentru una dintre aceste extreme. Universul respinge orice dezechilbru și pe cei care l-au adoptat ca stil de viață; din același motiv ne sunt străine și ne înspăimântă perspectiva atingerii și păstrării extremelor care sunt cu plus (+). Minus infinit ne este la îndemână, plusurile sunt apanajul celor “aleși” și pentru ei avem numai gânduri de bine. Supraviețuim acestora doar pentru că apelând la același echilibru, cumva balanța se va echilibra pedepsindu-i doar pentru reușita lor. Știm doar intuitiv că lumea aceasta funcționează astfel și ne sunt de trebuință dovezi, chiar dacă asta ne sperie. Suntem în stare să cerem mai multe vieți doar pentru că ne temem de marile eșecuri. Nu merităm mai multe vieți, pur și simplu nu o merităm nici pe cea în care suntem. Nu știm a ne bucura suficient pentru micile victorii și reușite personale, nu știm a ne întrista real și agonic pentru pierderile noastre. Trăim sub dominația marilor dezamăgiri și atât. Suntem campionii desăvârșiți ai ratării și marii interpreți ai lamentării. Destinul ne premiază și noi ne refuzăm dreptul la viață, bucurie, tristețe, iubire, ... of! Și câte or mai fi! Mi-e îndeajuns astă viață cu toate cele ce sunt de oferit, tocmai pentru că nu mai caut nimic, cel puțin nimic măreț ...

Regretul de a fi (V)

Nu-mi amintesc să fi cerut ceva, vreodată, de la viață. Și totuși ... zilnic primesc câte ceva. Mi s-a-ntâmplat un weekend greu; fără exagerare îl pot denumi atroce. Mă simt apăsat de o feroce și deloc atrăgătoare tristețe; mi se-ntâmplă tocmai mie, cel căruia tristețile i-au fost dragi întotdeauna. Motivul tristeții? Nici unul. Și totuși, ceva îmi lipsește, ceva a ieșit din mine sau acel ceva care nu poate fi definit a perforat vidul pe care îl apăram cu o încăpățânare asiduă și foarte bine organizată. Vidul se descompune și consecința firească este aceea de a mă descompune și pe mine. Nu caut răspunsuri, nu caut nimic; asist la propria-mi descompunere și mă complac în traficul greu al gândurilor.

Mă-ntorc la viață și ofertele ei decrepite. Chipuri noi, oameni noi, probleme existențiale noi care nu-mi aparțin și cu care uneori mă încarc inconștient. Paradoxal, noii intruși sunt personaje pline de viață, care-mi vorbesc cu o seninătate sifilitică despre fericirea lor, despre fericirea de a fi! Din fericire tristețea-mi acăpărtoare îmi anulează disprețul, compunând pentru carnea ce sunt un soi de antidot împotriva suficienței cretine care se exprimă liber în juru-mi. Mă confrunt cu o paralizie parțială a rațiunii, dincolo de cea afectivă. Mă macină o invidie nulă, care-mi dă spre trebuință întoarcerea la copilărie, acea perioadă în care orice era permis, iertat și uitat; chiar și trădările semenilor. Nu am nerv pentru încă un război declarat umanității, sunt dator încă cu multe bătălii sau revanșe, un fel de noblesse oblige. De asemenea mă încearcă cumplitul resentiment al unei împăcări, măcar temporare, cu Divinitatea. Dacă mai rămân mult blocat în astă tristețe, voi suporta daune cu iz de catastrofă. Acum mă simt capabil să iert orice și oricui, fără ca măcar să mi se ceară sau să fie cuiva de folosință. Să mă împac cu toți, cu Divinitatea și umanitatea este echivalent cu a fi certat definitoriu și irevocabil cu mine, să renunț la tot ceea ce sunt, la tot ceea ce am muncit și suportat. Mi-e imposibil și nu vreau să renunț la singurul regret pe care îl recunosc, regretul de a fi! ...

Tunelul metaforic în care mă aflu nu este cufundat în beznă; are paloarea pâlpâită a  indiferenței. Destinația ideală pentru mine ar fi capătul lui, categoric cel de ieșire, pentru că intrarea a fost lipsită de glorie, știință și conștiință. Trebuie doar răbdare; magistrala invenție a Divinității definită scurt, lipsită de prozaic sau ludic, răbdarea.  
  

(XIV)

Ceea ce pentru tine reprezintă trădare pentru ceilalți poate fi supraviețuire. A fi înțelegător dinaintea trădării pentru ei este izbăvire, acceptarea și iertarea gestului înseamnă tradarea sinelui; asftel îmi explic tentația suicidului și ludicul morții ...
*
Inocența hrănește spiritul aventurierilor. Să le păstrezi pe ambele, calea sigură spre narcisism ...
*
Dacă suferința ar fi singurul căpăstru uman suportat, atunci moartea ar fi raiul hergheliilor sălbatice ...
*
Căderea în noi este similară morții făr’ de moarte. În lumea modernă călăii nu poartă cagule, zâmbesc și sunt licențiați în arte! Arta destrămării iluziilor ...
*
Premoniția morții ca al șaselea simț și urcarea-n înalturi a sufletului cu toate cele șase simțuri sunt singura explicație rezonabilă a Sabatului; în iad și în rai simțurile sunt considerate activități sezoniere …
*
Solemnitatea morții nu dă doi bani pe demnitatea noastră dinaintea ei …
*
A deveni este totuna cu a abuza din plin de ceea ce poți fi. Totuși, pentru ce suportăm atâtea abuzuri!?...
*
Să avem posibilitatea de a ne planifica perfect viața până în clipa morții și moartea sa-ntârzie o zi! Pfffff! Ce plictiseală!...

Cele 7 păcate

În secolul al XIII-lea au fost declarate cele 7 păcate capitale: "mândria", "invidia", "iubirea de arginţi", "desfrânarea", "lăcomia", "lenea" şi "mânia". Deși le-am tratat separat, am realizat că parcurse împreună îndeamnă la mai multă cugetare și simțire.

I

Mândria

“Degeaba le-am avea pe toate: inteligenţa, cultura, isteţimea, supracultura, doctoratele, supradoctoratele dacă suntem răi, haini, mojici şi vulgari, proşti şi nerozi, doi bani nu facem, se duc pe apa sâmbetei şi inteligenţa şi erudiţia şi supradoctoratele şi toate congresele internaţionale la care luăm parte şi toate bursele pentru studii pe care le câştigăm prin concursuri severe. Nimic nu poate înlocui şi suplinii niţică bunătate sufletească, niţică bunăvoinţă, toleranţă, înţelegere. Bunătatea sufletească nu-i o virtute subtilă şi rafinată, e un atribut de bază al fiinţei omeneşti şi totodată un atribut al culturii” 

Nicolae Steinhardt 

De aici voi porni acest ciclu. De la noi cei care credem că avem certitudini. Suntem naivi. Nu avem certitudini. Nu vă amagiţi! Chiar dacă am avea certitudini fiind orbiţi de infatuare ni le refuzăm. Şi dacă le-am vedea, nu le-am accepta! Presupunem acceptarea. Credem în ele? Nu mă voi erija în nici o instanţă morală. Nu sunt eu cel care să predea lecţii de moralitate de la această abruptă tribună. Tocmai de aceea fac apel la exacerbatul şi personalizatul bun simţ. Abuzez de prezumţia de nevinovăţie pe care ne-o acord cu acea candoare specifică condamnatului la viaţă. O viaţă pe care trebuie să o concep alături de voi, contemporanii. Cei care defulăm prostie, nimicnicie şi idolatrizăm mediocritatea. Sunt intoxicat de mesajele voastre. Nu avem nimic în comun cu artele. Cu boemitatea. Cu ludicul. 

Mândria este păcatul care domină umanitatea. Mă domină, te domină – pe tine, cel care citeşti acum acest text -, ne domină. Nu avem scăpare. M-am săturat să “culeg” efectele defulării individuale căutând cu stoicism cauzele. Nu suntem martirizaţi mai mult decât merităm. Orgoliile care ne domina şi care ne conduc în tenebrele destinelor noastre ne conferă atributele decesului nedeclarat şi nerecunoscut. Nu am nimic împotriva celor care nu conştientizează ceea ce sunt. Oricât de evoluat ai fi, cu CERTITUDINE eşti prizonierul tendinţelor de acumulare. Lipsa de maturitate nu te condamnă să trăieşti la limita superficialităţii tale, dar te păstrează acolo. Conclava de unde poţi arunca cuvintele fără să îţi fie teamă că se vor întoarce împotrivă-ţi. Fără remuşcări maliţioase. Cuvintele izbăvite din aceste terminaţii ale universului se pierd până la destinaţie. Chiar ajunse la destinaţie, sunt atât de amorfe încât trezesc patetismul în cei plecaţi dintre noi. Cei evoluaţi. Cei care au învăţat să renunţe la ceea ce îi denatura şi îi deferea dezumanizării. Suntem capabili să răzbunăm orice bună intenţie, orice vorbă bună, orice idee care este superioară anarhiei gândurilor noastre. "O anarhie organizată" mi-aţi putea răspunde. Aş prefera să nu faceţi asta. Aş prefera să renunţăm la fariseii din noi. Aş prefera să renunţăm la orgolii. Să ne capacităm inteligenţa pe înţelegere. Pe acceptare. Să oferim mai mult decât primim! Ce avem de câştigat dacă lăsăm mândria să ne dicteze statutul în societate? Dacă comunicăm interfaţând cu infatuare, purtăm pe chipuri masca aroganţei şi plecăm din noi purtând umbra laşităţii sub masca mulţumirii de sine? Unde sunt bătăliile declarate? Avem în jur numai duşmani? Prietenia a devenit o noţiune perimată şi falsă? Etichetăm caracterele după propria involuţie. Acum râd până în prăselele fiinţei mele la gândul că m-aţi corecta: “ propria EVOLUŢIE!”. Este mai bine să scrii decât să nu scrii. Ceea ce scrii rămâne. Te califică! Sau, descalifică! Important este să dovedim accepţiune vis-a-vis de “scriitorul contemporan” şi să spunem curat în simţiri şi exprimare ceea ce este bun sau rău. Dar fără pretenţii de geniu al tavernelor. “Fără mândrie suntem nimic” se aude de la capătul universului. Ba suntem! Mai dornici de revanşă în faţa mediocrităţii noastre. Opera ne defineşte. Fără oprelişti, lipsiţi de temerile criticilor. Liberi, fără canoanele impuse de semeni. Erudiţi-va defectele! Calităţile au ele grija de noi!

“Metoda biografică ne poate ajuta să înţelegem pe autor, nu opera. Ne poate lămuri cum a fost scrisă şi dezvălui unele amănunte interesante, însă opera ca fapt ca unicitate, ca miracol nu ne-o lămureşte deloc! Tot astfel ca şi pământul, cu lumea: geologia, paleontologia, biologia, antropologia ne pot fi de ajutor ca să aflăm cum a evoluat pământul şi ni-l pot descrie; ori astrofizica şi astronomia cum a evoluat şi se prezintă cosmosul. Dar ce este pământul ori ce este ce este cosmosul ori de ce există cosmosul (şi în general, vorba lui Einstein, de ce există ceva), ştiinţele menţionate şi altele înrudite lor nu ne pot spune. Opera în sine, ca atare, stă dincolo de biografia cea mai amănunţită, mai exactă ori mai picantă, ea “scapă” biografiei, stă probabil chiar dincolo de puterea de înţelegere a celui care a compus-o.” 

N. Steinhardt. 

II

Invidia

"Cu penele altuia te poţi împodobi dar nu poţi zbura "

Lucian Blaga

Invidia defineşte obscuritatea din noi. Evidentă îndeobşte la cei pătimaşi, invidia ne remarcă între cei mai puţin robuşti mental şi afectiv. Cuprinşi de cel de-al doilea păcat capital ne dorim să fim peste tot în acelaşi timp, să fim în centrul atenţiei. Consideraţi de sine centrul Universului vom depune eforturi depline pentru a domina orice asistenţă. Personajul inteligent pus să aleagă între “a fi” sau “a nu fi” cu certitudine nu va alege nici una dintre variante. Noi, cei măcinaţi de invidie vom fi incapabili să părăsim extremele. Bine înfipţi în extrema care ne convine pasibilizăm fraternizarea invidiei cu mândria. 

"A invidia înseamnă a te recunoaşte inferior"

Pliniu

Prăbușirea cuvintelor

(foto by Alex Howitt)

Stai în fața mea și pentru un minut taci. Ești totemul meu indescifrabil. Știu că strada te privește altfel decât o fac eu. Strada te vrea în toată depravarea ta autentică, îți savurează disprețul privirii, îți soarbe delicatul vinețiu sangvin din decolteul adânc. Te apleci ușor spre mine și limbajul trupului tău îmi sună clopotele provocării supreme. Un ultim turnir te-ar mistifica. Legenda aceleiași străzi care te dorește bârfește despre tine, despre faptul că în patul tău s-ar fi stins toată pudoarea lumii. Știi despre mine suficient încât să nu-ți pese. Am fost un idiot încercând să te scot din gura lumii, să te purific aparținându-mi. Ce neghiobie mi-a stăpânit rațiunea crezând că adularea doar în taină noastră ar mistui fantomele trecutului tău. Întotdeauna ai râs în față misoginismului, iar singurele tale lupte autentice au fost cele verbale. Mințile lucide ți-au cedat în cele din urmă iar pe ruinele naivelor suflete ți-ai ridicat multiple altare. Nicodată nu ai fost zeiță, dar te-ai purtat ca atare. Masca depravării și indiferenței le-ai asortat permanent limbajului trupului. Strada îți cădea la genunchi mereu, își dorea cu asiduitate vulgaritatea exersat cultivată a totemului meu. Păcatele tale au știința destinului împlinit și savoarea misterului blestemelor. Când ne-am cunoscut mi le-ai povestit pe toate, și asta s-a întâmplat într-o singură noapte; acea noapte în care eu ți-am cedat definitiv, în care tu mi-ai refuzat încarnarea iluziei de-a te avea. De atunci tânjesc după formele sufletului tău; restul îl las străzii. Și cuvintele ți le las ție. Tu și războaiele tale verbale aparțineți mitului urban; mie îmi râmâne tăcerea speranței și prăbușirea cuvintelor în abisurile scrisorilor niciodată trimise …   
     

Dacă Dumnezeu ar avea ochii albaștri ...

Reperele devin în timp obiceiuri; mai târziu le numim nostalgii, niciodată ratări. Chiar dacă viața ne pare adeseori nedreaptă, cu certitudine că niciodată nu primim decât ceea ce merităm. Același concept existențial îl regăsim și în educație. Moștenirea genetică este prelucrată, dar rezultatele niciodată nu vor fi cele închipuite sau dorite. Iluziile sunt date uitării. Resemnarea devine laitmotivul unei existențe, a singurei vieți pe care o primim. Unși regi în propriul regat, măcar o singură dată suntem tentați să abdicăm. Și o facem …
Practic, de aici începe viața. De aici începem a trăi. Durerea nu ne mai traversează cu scara rulantă, iar la capătul ei ajungem secătuiți și anoști. Nu am debarcat din arcă ca să substituim o existență banală cu alta, să experimentăm aceleași rutine. Nu mi-am asumat supliciul exilului pentru a a-l percepe pe Eminescu ca menestrelul proletariatului autohton. De când simplitatea și puritatea unui suflet doborât de povarea dragostei înseamnă albastrul? Puterea ochilor albaștri este cel mai abject produs al imaginației; datorită lui blondele sunt cele mai ușoare femei, barbații sunt cei mai romantici și virili, iar sfinții, da!, ei, sfinții, cei mai umiliți și suferinzi dintre martiri. Mi-s sătul de banal, de limite și de captivitate.
Să rămânem la banal și să respir și eu ca atare. Și spun: dacă Dumnezeu ar avea ochii albaștri, atunci arca lui Noe nu ar fi supraviețuit, onania nu ar fi existat, seninul nu ar mai fi totuna prostiei și aș prefera a trăi în buncăr. În Geneză nu se pomenește decât indirect de albastrul cerului, noi l-am strivit sub disperările noastre. Albastrul nu este culoarea frumosului pentru că frumosul suportă abolut orice. Din câte știu absolutul este incolor!
Dacă Dumnezeu ar avea ochii albaștri, nimeni nu s-ar mai rata intrând în tagma poeților.

Vanitate

Faptul că se mai poate schimba ceva în astă lume, nu este nimic mai mult decât o iluzie lirică, aflată în mesajul verbal al profeţilor şi nonverbal al proştilor. Din nefericire ei sunt majoritatea care ne expun unei condamnări la viaţă. Vicile şi virtuţile ăstei lumi sunt tortura la care sunt supus zilnic, iar reacţiile neîmplinirilor mele mă supun oprobriului mârşav şi inutil. Adevărata tristeţe zace doar în sinele nostru, restul este doar aparenţă. Cel mai probabil în colimatorul uman sunt victima perfecta pentru orice sacrificiu supus evoluţiei. Nu există nici o diferenţă între un târg al animalelor şi un târg al minciunilor. Grea pedeapsă înseamnă să poţi a trăi doar cu tine, în timp ce lumea vrea să te sfarme bucăţi şi să te-mpartă la masa trădării. Revolta mea este inutilă şi-mi atrage umilinţa; acesta este motivul pentru care sufletul mi-a devenit acel templu afront adus ordinii instaurate forţat. Pentru mine şi cei ca mine, cât timp mai exista muzica, de exemplu, cinismul este doar unealta infirmităţii, starea definitorie milei. Sunt un proscris căruia i se potriveşte tăcerea şi unica infirmitate ce mi-o asum este neputinţa de a fi alături până la capăt de ceea ce îmi este drag. Inocenţa mi-am pierdut-o de la prima palmă întinsă, primită şi dată; atunci am învăţat că echilibrul lumii nu se poate rupe. Tot atunci mi-am jurat o searbădă răzbunare. Sunt unul dintre ultimii călăi universali, iar securea mi-e cuvântul!