Regretul de a fi (III)

Mi se întâmplă să privesc în mine și să mă caut de inimă; mă caut doar când mă zdruncină pulsațiile sangvine, când mă doare șuvioul rece pierdut prin capilarele rațiunii obsedate de singurătate, de pustiul unei chilii dedicate tăcerii. Știu că este acolo, fără a-i simți sau a-i dori prezența; mi-e de-ajuns răsăritul pentru a mă știi viu. Am oferit tot ce am avut de oferit într-un foarte îndepărtat cândva. Atunci nu am renunțat ci am decis să port tunica războiului minții, singura cale posibilă de a mai salva ce a rămas din mine. Tunica mea nu are buzunare tocmai pentru a nu purta acele epistole aducătoare de nostalgii și inutile amărăciuni drăgăstoase care ne îndeamnă la iertare, acceptare și reîntoarcere la agonie. Căci de agonie am fugit ca de ciumă, lepădându-mă pe drum de bucăți de suflet precum un lepros damnat de semeni. Mi-e mai bine la marginea destinului tău, acolo unde nu vei ajunge niciodată pentru că nu ai primit precum mi s-a dat mie, blestemul hăitașului ce-n căutarea victimei își încolțește propria-i umbră. Zilnic parcurg aceeași distanță, iar distanța față de trecutul ce ne leagă se păstrează ca și cum totul s-ar fi petrecut într-un astăzi, nicidecum un ieri. Poate ar trebui să urc sau să cobor, dar mi-e egal atâta vreme cât rezist tentației de a mă căuta de inimă …       

Te părăsesc femeie!

Te pãrãsesc, femeie!
Ce crimă comit? Şi dacã ar fi astfel, ce-i cu asta? Nu ar fi nici prima nici ultima. Ai idee de câte ori am fost eu asasinat? Eu cel care încă te iubesc? Eu, cel pe care nu l-ai meritat niciodată? Pierdere de vreme s-a dovedit comunicarea dintre noi. Şi pentru a fi sigur că nu te-ai întristat, te trec în testament. Îţi las şi sentimentele după care tânjeşti inconştient. Decedată fiind nimic din ceea ce îţi las nu îşi dovedeşte utilitatea. Orice mi-ai cere, vei primi! Strig notarul, dar înainte de asta, sun legistul pentru a-mi certifica decesul tãu şi criminalistul care să mă acuze de crimă. Dacă vreodată voi intra în istorie, vreau - nu doresc - să fie consemnată moartea ta. Tagma masculină îmi va ridica piedestalul, iar cea femininã îţi va face ţie statuie. O vor aşeza pe piedestalul meu, ca să nu rămân făr' de tine nici în istorie. Unde să mă ascund ca să nu mai aud de tine? Scot ochii sfinxului şi m-aş ascunde în orbita lor de piatrã. Tot nu ar fi de ajuns. Există un singur loc unde m-aş putea totuşi ascunde. În tine. Acolo aş muri la rându-mi pentru că tu nu mai eşti.
Of, femeie ...! Sunt condamnat sã-ţi suport blestemul. Blestemul de a-mi aparţine. Pot să te mai ucid încă odată? Lasă-mă să te părăsesc din nou. Tot la tine mă voi întoarce. Ce viaţã trăim, femeie? Veşnic, între morgă şi reanimare!... 

Singurul viciu recunoscut: “umanitatea” (V)

Sunt momente în care preferăm tristețea, fără să ne explicăm motivele. Este mai simplu decât pare. Când sunt trist simt cum curge prin mine blândețea vieții, cum se deschid toate porțile închise semenilor; atunci devin un muzeu al misterelor. Cât de plăcută poate fi acea senzație în care dorești să te unifici cu acea parte a umanității care simți că te merită, care într-un “oarecum” te-ar completa. Sunt  momente în tristețe, în care tânjim a ne uita total și definitoriu într-un suflet strain, de la care avem pretenția să ne înțeleagă și să ne tămăduiască, poate doar pentru că la rândul nostru cândva am oferit identic, sau pentru că am mai avea atâtea de oferit. Sunt atâtea momente în tristețe în care temerile devin nevoile ființei, în care ne căutâm de răspunsuri și riscăm totul pentru o târzie melancolie. Oricât mi-ar plăcea tristețea nu îmi permit încă aceasta împăcare, dar pot afirma: „Nu ne suntem datori cu nimic. Umanitate! Recunosc: ești singurul meu viciu declarat, acceptat și asumat!”   

Voi pleca (spre minus infinit)

Voi pleca desearã,
sã te pot uita
pe-o alee-neagră
unde pot ierta,
voi sta la taclele,
la intrare în rai
sau revin la tine,
luciferi sã-mi dai.
Voi pleca în tãcere,
ca sã nu mai mint
sã mã împac cu mine,
sã m-accept, sã simt,
voi atinge marea,
am sã o somez
într-o idilã albã,
sã naufragiez.
Voi pleca la noapte
te declar un mit,
uit de azi regretul
de-a te fi iubit,
tu sa nu mã cauți
sunt un gen banal,
dezmembrat în semeni
pânã la final.

Pierdut de linia dreaptă a destinului

Ultimele zile mi-au adus revelația ratării. Viața mea reprezintă cumulul vieții altora; este ca și cum aș fi trăit în paralel viața mea și a semenilor (în viața cărora m-am implicat), sau mai rău, mi-am trăit propria-mi viață prin alții. Imi spun adeseori ca viața mea se identifică cu abundența de căutări și regăsiri, de căderi și reveniri, de tristeți și bucurii îngropate în adânci tăceri, dar acum știu că ăste toate nu-mi aparțin, nu sunt decât reflexia celorlalți în oglinda afectului meu. Nu sunt deloc precum tumultosul râu de munte care se prăvale peste valea umană săpându-și albia, sunt o mlaștină amărâtă care a secat la primul zâmbet regăsit în semeni, căutându-se mereu de alte amărăciuni. Sunt singurul vinovat de această anulare definitorie; îmi este cu neputință să mă redefinesc, să caut un nou sens al vieții atâta amar de vreme cât nici măcar Divinitatea nu și-a găsit un sens în mine.

Îmi amintesc acum de Eliade care prefera “… o dragoste pierdută decât una neavută”, dar cum aș putea alege ceva ce nu am avut niciodată!? Am ales să investesc în semeni mai mult decât în mine, astfel încât nici nu-mi pot permite luxul de a mă regreta. Am sentimentul amar al nedesăvârșirii. Sunt perfecta definiție a nefericirii pentru restul vremii în care nu mă mai simt a fi eu. Nu-mi plâng de milă; las acest gest de umilință martirilor. Dacă vreodată ar fi o clipă destinață reproșurilor atunci aș reprosa rațiunii încătușarea la care m-a supus, căci sufletul meu a fost destinat muzelor care au primit altare și sculpturi glaciare. Dacă într-un adevăr există neființa, atunci ea există numai aici între cei vii, cei care ne așteptăm resemnați sfârșitul. Luați bucâțile rămase din mine și hrăniți-vă câinii aciuiți în suflet, spirit și simțire; aceasta este ultima mea ofertă, nefiindu-mi nimic de trebuință. 

 

Singurul viciu recunoscut: “umanitatea” (IV)

Fericirea este partea cărnoasă a fructului oprit. Călători anonimi în timp și spațiu suntem în perpetua căutare a celui mai sublim produs al imaginației. Suntem capabili de orice sacrificiu, traversăm desculți infernul și tot este prea puțin. Câtă neghiobie zace în noi! Avem dreptul la o singură iluzie, pentru simpla fixare a etalonului fericirii. Cum Dumnezeu putem spera la ceea ce ne interzice firea, când suntem produsul eșecurilor noastre? Niciodată nu ne-a fost la îndemână uitarea pentru că ea stă mereu dinapoia fricii de eșec. Răbdarea de-a-mi cunoaște semenii am considerat-o dintotdeauna un blestem, nicidecum o virtute; să stai, să asculți, să analizezi și apoi să aștepți de la semeni doar ceea ce știi ca ți se poate da, nimic mai mult. Cum te poți mulțumi cu puțin și-mi vorbești despre fericire, când tu străinule (străin de amplitudinea și complexitatea cuvântului viață) nici măcar nu ai noțiunea nimicului? Nu afirm că nu avem dreptul la fericire, spun doar că ne este inaccesibilă, că suntem mai mereu în confuzie când facem referire sau gândim la ea. A suporta adevărul și a învăța din el despre noi, este mai mult decât a ne izbăvi de trecut, îngropându-l pe o plaja unde singurul sens al vieții mării înseamnă refluxul. Știu de la viață că singura fericire veridică și autentică atinsă vreodată de om, este starea euforica a prostului încântat de nefericirea mea. Și mai știu un lucru: „Nu ne suntem datori cu nimic. Umanitate! Recunosc: ești singurul meu viciu declarat, acceptat și asumat!”   
 

Singurul viciu recunoscut: “umanitatea” (III)

Cu cât suntem mai inteligenți și mai rationali, cu atât mai mult prăpastia dintre noi și umanitate ni se pare mai adâncă; cu cât prăpastia este mai adâncă cu înzecit mai mult simțim suferința și ceea ce ne diferențiază. Toate aceasta păstrează răceala dintre noi și ne-ndepărtează tot mai mult de răceala lunii. Astfel, tot ceea ce trebuie păstrat ca mister devine rutină și în final ne pietrifică-n ignoranți. Pentru ce să mai trăiești, când îți este totuna frumosul și grotescul, iadul și raiul sau calăul și victima!? Unde am mai afla farmecul vieții când dintre extreme am eliminat liberul arbitru și tot destinul nostru se reduce la axa orizontală dintre minus și plus infinit, parcursă într-o duioasă și imbecilă platitudine? Cândva îmi voi renegea curajul singurătății și voi traversa prăpastia, pentru a vă striga în față : „Nu ne suntem datori cu nimic. Umanitate! Recunosc: ești singurul meu viciu declarat, acceptat și asumat!”