Prima serenada a Erosului

În noaptea când vei vrea sã pleci
voi fi oceanul, ce-l petreci.
De-a stânga ta voi fi un val
un Poseidon zâmbind banal,
de-a dreapta ta voi fi taifun
înec iubiri, zidite-n scrum.
Dincolo de mine, vei afla pãmântul
în nisip poeții, profanau cuvântul,
sanatorii goale, pline de blesteme
treci pe lângã ziduri scrijelindu-mi semne,
dai poruncã nopții sã rãmânã zi,
luna te ascunde, nu te pot gãsi.
Las o serenadã, pe la țãrm, când treci
în noaptea când vei vrea sã pleci.

Prizonier al propriului neam

Of! … Doamne Dumezeule! Mă simt aparținând unui neam deocheat și descântat de Tine. A fi contemporan ăstui neam este o perpetua durere. Înainte de a continua trebuie să-ți spun ca la români și durerile sunt blânde. Nu suntem de neclintit pentru că am rezistat oricărei invazii, ci pentru că toate invaziile ne-au subestimat. Îmi vine în minte acum, Cioran, care spunea despre noi că suntem un “neam cu vocația ratării”. La noi orice blestem este tratat cu aceeași lejeritate cu care ne irosim inteligența nativă. Nu doar sangvinitatea daco-latină, adică un soi de barbarie civilizată, ci și naivitatea ne-au salvat de la dispariție. Nu putem trăi fără o dramă, fără o sudalmă și-un pahar de vinars la apus și niciun răsărit nu ne-a răpit candoarea ospitalității. Ceea ce am păstrat în subconștientul național este rădăcina adânc înfiptă în acest pământ. Ne uităm spre cer fără să dorim a-l atinge, ne uităm umili în pământ cu frica neființei de moarte. Cui aparținem și ce ne-ar mai fi de trebuință, când Tu ne-ai dat totul și noi nu ți-am întors nimic? Știu că ne merităm soarta și că poate niciodată nu vom simți căldura plăcuta a luminii, dar trebuie să ne ierți. Nu cerem iertare pentru ratări, trădări sau minciună, nici pentru ceea ce am zidit din noi în zidurile tăcerii sau ce-am irosit oferind inutil ăstei lumi, cerem iertare doar pentru păcatul sclaviei asumate. Suntem sclavi la oricine pentru un codru de pâine și îi urâm pentru asta. Nu suntem loiali nimănui, nici măcar nouă. Dar privește-ne, pe lângă “vocația ratării” avem acea calitate de a păstra intensitatea și autenticitatea cu care trăim aceleași drame de mii de ani. Cum să nu ne iubești când suntem rătăciții ăstei lumi smulgându-ne din rădăcini doar pentru a recădea istoviți și inconștienți în ele? Nici un strigăt de agonie nu va răzbate până la tine, pentru că nu cunoaștem sensul agoniei. Noi știm doar să ne trăim blând durerile și să perpetuăm candoarea ospitalității.   

Singurul viciu recunoscut: “umanitatea” (II)

În ultima vreme am permis rațiunii să-și dezlănțuie tirada asupra decăderii pe care o suportăm cu același stoicism istoric, care ne definește deplin. Critica pe care o folosesc cu agresivitate domestică este rezultatul unei biciuri acerbe pe care subconștientul a aplicat-o afectului meu. Nu-mi reproșez nimic, nici măcar ceea ce sunt, deoarece suntem cu toții rezultatul utopiei contemporaneismului. Citeam deunăzi că celei mai credibile instituții naționale, Biserica Ortodoxă Română, i-a scăzut cota de încredere cu 20 de procente ajungând la puțin peste 60%. Simt și se vede limpede faptul că suntem în pragul unei crize morale și de identitate fără precedent. Cei care mai au speranță și se caută de echilibru și liniște în relația cu Divnitatea, se vor lăsa pradă deznădejdii și haosului, vor căuta alinarea în alte zone, total străine lor. Cert este că într-un adevăr ar fi nevoie de o curățenie spirituală, dar nu în orice condiții și sub auspiciul oricăror consecințe, mai ales dacă nimeni nu și le va asuma ulterior. Nu este suficient să gândim, trebuie să aplicăm ceea ce gândim/simțim și să suferim dacă este nevoie, pentru a ne putea salva de frică și haos. Dacă am avea răbdare să privim mai atent semenii, am realiza că totul se petrece intuitiv și reflexiv, aproape nimic nu mai păstrează amprenta rațiunii, sau a unei gândiri aprofundate. Nu suntem deloc departe de un comportament complet libertin, instinctual și barbar, îndepărtat de orice canon ori bunul simț al decenței și demnității. Am trecut demult prin valea morții și mă cunosc îndeajuns încât să pot afirma că sunt un supraviețuitor indiferent de provocările pe care viața și umanitatea mi le pot adresa. Vă reamintesc că: „Nu ne suntem datori cu nimic. Umanitate! Recunosc: ești singurul meu viciu declarat, acceptat și asumat!”  
  

Singurul viciu recunoscut: “umanitatea” (I)

Nu-mi doresc a fi părtaș unei justiții imparțiale și personale pentru că, trebuie să recunoaștem, ”dreptatea” ne aparține întotdeauna. Teoretic suntem definiția inocenței, pe când noi, sub asediul conștiinței aprofundăm antigravitația. Suntem prin minciună tot mai departe de rădăcini, de sfânta țărână din care am fost încropiți tocmai pentru a găsi mai ușor calea prin care ne putem detoxifica ființa. Normalitatea pornește de la acceptarea faptului că eternul este o iluzie, ca atare și noi. Destinele diferite sunt apanajul conviețuirii comune nu comparației și deznădejdii alimentate de invidie. Dacă ne-am putea debarasa de superficialitate și lejeritatea cu care etichetăm semenii și etapele din propria viață, am fi capabili măcar de simpatie sinceră. Suntem departe de noi și de aproapele nostru, iar ceea ce este rudă prin sânge ne compare adeseori ca un mare compromis, alteori o imensă umilință. În lupta cu absurdul umanității nu port nici un stindard; recunosc în schimb, că-mi port la vedere, ostentativ, demnitatea. Tocmai din acest motiv îmi permit repetiția: „Nu ne suntem datori cu nimic. Umanitate! Recunosc: ești singurul meu viciu declarat, acceptat și asumat!”   
 

Singurul viciu recunoscut: “umanitatea”

Voi scrie, din nou, despre nefericire, dar nu despre a mea ci despre nefericirea semenilor. Omul este un animal frumos, inteligent, intuitiv și seducător. Prea mult pozitivism aflu în recenta afirmație. Realistic vorbind, afirmația anterioară este un fals grosolan care ar trebui să trezească conștiința înaintea revoltei. Ori sunt eu un magnet pentru nenorocirile și dramele semenilor (nu ca trăire, mai degrabă ca împărtășire) ori am avut doar “norocul” de a-i întâlni. Mi-am lovit urechea internă de flecuștețe, drame sentimentale și probleme existențiale pe varațiuni date de invidualitatea fiecărui destin. Umanitatea este în pragul unei nebunii neautentice, totul pornind de la lipsa cu desăvârșire a simplei răbdări pe fiecare ar trebui să o regăsească vis-a-vis de sine. Nefericirea semenilor are o cauză mai sfântă decât religia ca și credință; pur și simplu ați uitat să judecați și să vă judecați singuri. Nu poți aplica ceea ce cugeta alții pentru tine. Este nevoie de multă răbdare, experiență și ratare pentru a atinge acea învățătură din greșelile altora; până la acest nivel singura calitate decentă pe care o deținem este consecvența, repetând greșelile și învățând doar când finalitatea acestor repetiții se soldează cu o dramă similară unei “apocalipse”. Întâlnindu-vă, dragii mei, am realizat cât de mult vă poate iubi și ierta Divinitatea, altfel nu-mi pot explica cum ați supraviețuit propriei anulări, neputințe și ridicolului. Nu dețin nici un apanaj al Divinității și nici nu mă simt întotdeauna în apropierea Lui, dar pur și simplu am realizat ca voi aparțineți Providenței și reciproc. Nu ne suntem datori cu nimic. Umanitate! Recunosc: ești singurul meu viciu declarat, acceptat și asumat!  
 

Până la apus mai este …

Nu putem fi pozitivi decât după o pauză de viață. Traversăm empiric etape, ardem intens sau mocnit, ne zvârcolim în inutil sau amăgire și toate acestea pentru acel dram de plinătate. Mă recunosc în infima tagmă care a gustat mai mult din viață decât a reușit viața să se-nfrupte din tinerețea și vlaga noastră. Nu am ezitat niciodată să părăsesc o relație în care conflictele urmate de dulcea și sublima împăcare suplineau temporar iminenta despărțire. Am învățat de timpuriu că timpul îmi este prea prețios ca să-l irosesc preferând să trăiesc intens atunci când a fost cu putință. Nefericit sau nu, faptul că am aflat sensul vieții căutându-l îmi pare cea mai mare izbândă personală. Unde am aflat enigma am staționat nu mai mult decât am dezlegat-o, sau în cel mai parșiv caz mi-am găsit înlocuitor. Ce mi-a fost imposibil am lăsat timpului, ce mi-a fost la îndemână am luat din alergare, ce mă muncește mă ambiționează, ce mă iubește cedez artelor. Sunt plin de drame și izbânzi, de agonii zidite-n mine, dar mai presus de toate știu că mai am înca multe de făcut. Sunt incomplet și flacăra uneori rece a vieții mă arde molcom, parcă pentru a mă pregăti pentru ce va urma. În fiecare seara mă caut de apus, in fiece noapte mă caut de iubite imaginare; în zi mă caută viața și semenii –restul sunt prejudecățile care separa iluzia de real. Cu toții trăim aceleași drame, diferă sursa. Nimeni nu-și vede apusul înainte de vreme; poate doar cei care au trăit degeaba, care și-au numărat anii și nu viețile ori acele renașteri din cenușa ființei. Numai probabilitatea de a nu mai fi mâine mi-e suficientă pentru a căuta un motiv în plus să trăiesc cât mai din plin, sa fiu viu pentru cît mai îndelungată vreme …

Cât de simplu ar trebui să fie ...

… să ne trăim viaţa; să ne bucurăm de tot ceea ce ni se oferă şi să fericim pe toţi cei dispuşi să primească ceea ce avem de oferit. Este atât de simplu să respiri naturalul, să laşi deoparte instinctele care ne determină să devenim sclavii nevoilor. Ne este de trebuinţă mai mult decât avem, când totul, absolut totul ne este la îndemână. Trebuie să ne bucurăm de ceea ce pentru toţi pretenţioşii şi preţioşii înseamnă nimicul sau lucruri mărunte. Improvizăm si ne forţăm limitele pentru a schimba ceva în astă lume şi mai ales pe noi înşine. Fals. Se poate muri şi din frumos sau o doză nepotrivită de fericire din partea destinului, pe care paradoxal noi ni-l desenăm. Mă-ntreb atunci care ar fi motivaţia pentru un alt sfârşit decât unul decent în care durerea să fie ascunsă în bucuria de a fi, a trăi în firescul fiinţei şi lucrurilor presupus mărunte. Prefer abandonul în propria-mi mediocritate indusă de împlinirile zilei, decât rictusul uzurii morale. Nu afăm nimic etic în arta compromisului. Pentru mine am ales decenţa firescului. Şi atunci îmi strig, tăcând în public, “cât de simplu ar trebui să fie ...”