Până la apus mai este …

Nu putem fi pozitivi decât după o pauză de viață. Traversăm empiric etape, ardem intens sau mocnit, ne zvârcolim în inutil sau amăgire și toate acestea pentru acel dram de plinătate. Mă recunosc în infima tagmă care a gustat mai mult din viață decât a reușit viața să se-nfrupte din tinerețea și vlaga noastră. Nu am ezitat niciodată să părăsesc o relație în care conflictele urmate de dulcea și sublima împăcare suplineau temporar iminenta despărțire. Am învățat de timpuriu că timpul îmi este prea prețios ca să-l irosesc preferând să trăiesc intens atunci când a fost cu putință. Nefericit sau nu, faptul că am aflat sensul vieții căutându-l îmi pare cea mai mare izbândă personală. Unde am aflat enigma am staționat nu mai mult decât am dezlegat-o, sau în cel mai parșiv caz mi-am găsit înlocuitor. Ce mi-a fost imposibil am lăsat timpului, ce mi-a fost la îndemână am luat din alergare, ce mă muncește mă ambiționează, ce mă iubește cedez artelor. Sunt plin de drame și izbânzi, de agonii zidite-n mine, dar mai presus de toate știu că mai am înca multe de făcut. Sunt incomplet și flacăra uneori rece a vieții mă arde molcom, parcă pentru a mă pregăti pentru ce va urma. În fiecare seara mă caut de apus, in fiece noapte mă caut de iubite imaginare; în zi mă caută viața și semenii –restul sunt prejudecățile care separa iluzia de real. Cu toții trăim aceleași drame, diferă sursa. Nimeni nu-și vede apusul înainte de vreme; poate doar cei care au trăit degeaba, care și-au numărat anii și nu viețile ori acele renașteri din cenușa ființei. Numai probabilitatea de a nu mai fi mâine mi-e suficientă pentru a căuta un motiv în plus să trăiesc cât mai din plin, sa fiu viu pentru cît mai îndelungată vreme …

Cât de simplu ar trebui să fie ...

… să ne trăim viaţa; să ne bucurăm de tot ceea ce ni se oferă şi să fericim pe toţi cei dispuşi să primească ceea ce avem de oferit. Este atât de simplu să respiri naturalul, să laşi deoparte instinctele care ne determină să devenim sclavii nevoilor. Ne este de trebuinţă mai mult decât avem, când totul, absolut totul ne este la îndemână. Trebuie să ne bucurăm de ceea ce pentru toţi pretenţioşii şi preţioşii înseamnă nimicul sau lucruri mărunte. Improvizăm si ne forţăm limitele pentru a schimba ceva în astă lume şi mai ales pe noi înşine. Fals. Se poate muri şi din frumos sau o doză nepotrivită de fericire din partea destinului, pe care paradoxal noi ni-l desenăm. Mă-ntreb atunci care ar fi motivaţia pentru un alt sfârşit decât unul decent în care durerea să fie ascunsă în bucuria de a fi, a trăi în firescul fiinţei şi lucrurilor presupus mărunte. Prefer abandonul în propria-mi mediocritate indusă de împlinirile zilei, decât rictusul uzurii morale. Nu afăm nimic etic în arta compromisului. Pentru mine am ales decenţa firescului. Şi atunci îmi strig, tăcând în public, “cât de simplu ar trebui să fie ...” 

Rațiunea de a fi (I)

Nimic din ceea ce sunt nu aparține abstractului. Sunt un produs al empricului extrem, și fiece experiență a lăsat urmele suferinței pure, acelor trăiri care ne definesc in extenso-ul vieții. Sunt abrupt precum orice provocare inutilă  (în aparență) a vieții, trebuie să urci pentru a te convinge că exist, că exiști. Nu sunt iubit și nici măcar nu îmi doresc asta. Iubesc adevărul indiferent de consecințe pentru că aceste consecințe sunt singurele provocări pe care umanitatea le poate lăsa moștenire viitorului bolnav de suficiență. Este imperios de trebuință să treci prin suferință pentru a înțelege și a ierta semenii, iertarea fiind o simplă acceptare a ridicolului cotidian, o noțiune străină bibepdului scăpătat dintr-o  dorință sarcastic-ovariană.

*

Nu mă surprinde propria-mi existență, doar existența semenilor. Este amuzant să-ți privești egalul dinaintea Divinității (definția empirică a omului) cum se bucură de mediocra-i fericire, mai ales câ nimănui nu-i pasă de asta. Cândva eram curios și implicat în fenomenul  uman, la timpul potrivit am ştiut că trebuie să renunț. Prin conveițuire și conversație cu bâtrănii neamului meu am aflat că nu-și doresc să repete viața; preferă ori o trecere obscură și efemeră sau o discreție totală, poate chiar o nonexistență. Mi-e trist când știu că aș alege discreția renunțării și acceptării finalului, când preferabil ar fi o reîncarcerare în ritul vieții. 

*

“Să mori la timpul potrivit”

Cum ar arăta existența noastră dacă ar fi pe de-a-ntregul supusă singurei reguli de care ne temem, sinceritatea? Cât de insuportabilă ar fi singurătatea și virtuțile ei? Nu sunt gol și nici măcar dezamăgit; nu sunt măcinat de regrete inutile. Nu pot defini această identitate certă, care mă separă de semeni, decât singurătate. O solitudine care se află la îndemâna fiecăruia dintre noi, pe care din nefericire eu mi-am asumat-o. Mă cunosc pe de-a-ntregul, îmi știu fiecare pulsație din capilare, îmi pot anticipa cu exactitate căderile, suișurile; într-un laborator patologic mi-aș recunoște lacrimile după salinitate și stafia după tresăririle umbrei. Am ajuns aici suportând și suportându-mă, întristând o iluzorie audiență și întristându-mă, bucurându-mi doar sălbăticia instinctelor prin acceptarea a ceea ce sunt. Ceea ce umanității pare o cădere, o prăbușire în neantul și nimicnicia propriei ființe, este în fapt acomodarea cu sinele, acel “amore fati” înfierat inițial de Nietzsche, finalmente acceptat și asumat. Toate ăste nu mă fac mai trist sau nefericit decât semenii, doar mă îndepărtează de ridicolul speranței, mă fortifică dinaintea fricii de moarte. Când le-ai încercat pe toate ce ți-au fost la îndemână, le-ai trecut pe toate cele pregăîtite de soartă, când scufundat în întunericul suferinței ai găsit sursa acelui licăr numit echilibru, transformându-l în calea de urmat, restul îți pare rutina unei vinovății supuse acelei inutilități neasumate. 

Cândva mi-am revendicat dreptul la singurătate și sinceritate, iar într-un trecut apropiat le-am primit. Tot ce sunt nu este decât ceea ce merit a fi, ce trebuia să fiu și sunt fără devierile ridicole ale unui amestec de natură umană. Tot ce reprezintă umanul am aflat în mine și este mai mult decât are umanitatea de oferit. Demult nu mai cad, demult nu mai trag cu coada ochiului la semeni, demult nu mai simt salinitatea trădării sau a regretelor. Sunt marea moartă și vie a ideii de adevăr, acelui adevăr greu de împărtășit, de suportat, de atins. Trăind cu certitudini am ales să aleg adevărul, indiferent de natura și durerea lui. Viața nu mă mai poate suprinde cu nimic, semenii nici măcar atât. Orice ispită mi-ar aduce ceasul, sunt pregătit și-mi pot șopti pentru a nu trezi umanitatea din reveria-i inutilă și lașă, “pentru mine orice ar pregăti destinul, se-ntâmplă la timpul potrivit” …     
Deocamdată mi-e timpul să mă întorc spre cele spuse în scris.

Minte-mă

Minte-mă în ceas de ziuă ca și când nu aș mai fi

rupe-mi lumea și-o fărâmă, du-mă-n nopțile târzii;

minte-mă în ceas de noapte , fiică-a Herei cu ochi verzi

curmă-mi visele din noapte fără teama că mă pierzi.

Minte-mă în ultim ceasul ce-mi aduce izbăvirea

lasă-mi mie agonia, tu rămâi cu nemurirea,

minte-mă cum știi mai bine, tu cea fără de regret

o să-ți las ca amintire umbra marelui estet,

cel ce a știut s-obțină tot ce-n tine e lumesc,

cel care a-știut să mintă când spunea “eu te iubesc” …

(H)Umanitate

Niciodată nu am scris pentru cei mulți, pentru că cei "mulți" nu au nimic de spus niciodată, sau cel putin în cazul meu ceea ce au de spus, personal, nu mă mai impresionează absolut deloc. Nu am mai nimic în comun cu umanitatea și tocmai de aceea nu am expectații de la ea. Voi continua să scriu în stilul personal, indiferent de câte critici stupide și hilare îmi voi atrage. O voi face pentru mine și cei ca mine; pentru cei care adevărul nu este un obstacol al vieții ci o provocare. Voi scrie pentru cei care au curajul de a se diseca și a se îndrepta spre ceea ce sunt prin autoeducație, nu pentru cei care sunt produsul imaginației personale, ori și mai grav, produsul imaginației semenilor. Prefer autenticitatea și nihilismul, durerea și absurdul vieții, dacă astfel este ea construită; prefer așijderea micile bucurii ale vieții decât marile minciuni și iluzii cu care trăiesc cei "mulți" și aici le amintesc doar pe speranța și fericirea. Las mediocrității ceea ce îi aparține și voi continua, cu mai mult spor, să tai în carnea vie și fragedă a prostiei și autosuficienței universale. Las aici o probabilă ultimă reverență pentru acest an, doar celor care merită ...

Poate eu, poate tu

Poate eu, poate tu, umblăm singuri prin lume

căutând pe pământ a iubirilor urme,

inconștienți în neant însetați de lumină

poate tu, poate eu, vinovați fără vină,

poate eu, poate tu, avem suflet ruină,

exilați înspre iad suntem trupuri rugină,

nu cerșim mai nimic, nici măcar îndurare

poate tu, poate eu, nu simțim ce mai doare,

poate eu, poate tu, am aflat ce-i păcatul

prea târziu, nu avem cum desface lăcatul

pus de viața în noi de nevoi și-amăgire

poate tu, poate eu, suferim prin sortire. 

Poate eu, poate tu, umblăm singuri prin lume

căutând pe pământ ale șarpelui urme,

ne iubisem cândva pe o laviță veche

poate tu, poate eu, suntem suflet pereche.