Ştiu atât de puţine

Arareori ma ajută timpul să mă prăbuşesc în neantul gândurilor; îl numesc „neantul” deoarece ştiu că aceste gânduri sunt nimic pentru prezent. Ele vin din trecut şi primesc viaţă în viitor, deşi pe moment suportă doar conturul unui destin oarecare, al meu. Atins de această absurdă dimensiune a memoriei tot ceea ce am creat sau distrus mă răscoleşte. Copilăria şi adolescenţa mea au avut de toate. Răsfăţ, iubire necondiţionată, violenţă domestică, compasiune, rutina şcolilor absolvite sau parţial parcurse, iubiri neîmpărtăşite, anturaje utile, plăcute sau compromiţătoare, minciuni mai mult sau mai deloc nevinovate, adevăruri brutale.

Ucide-mă tandru

Ascunde-ţi de mine pasiunile toate

Iubirea şi ura le simt prin tandreţe
Dă-mi viaţa şi moartea în ceasul din noapte
Aleg sihăstria, renunţ la tristeţe.

Nebunul din mine îşi cere dreptatea
Porneşte războaie, te vrea pentru el
Reproşul mi-e arma, iar scutul mi-e teama
Căci fără de tine nimic nu-i la fel.

Catharsis

Pasiunilor mele josnice li s-au urât de mine. La acest moment mă încearcă acele trăiri specifice hedonismului. Sunt muritor, astfel îmi arog dreptul infailibil de a mă păstra în eroare, nepăsându-mi de durerea semenilor sau pedeapsa divină. Nu îmi este la îndemână scoaterea ghimpilor din suflet decât prin înlocuirea unui păcat cu un altul. Sunt un colecţionar învenerat al păcatelor, readucându-le în motivarea acţiunilor mele, mai intens cu fiecare ocazie ivită.

Dincolo de absurd locuiesc îngerii

Nu ştiu nimic despre îngeri.
Dar ştiu atâtea despre absurd şi tot ce este de trebuinţă pentru a-l păstra viu în mine. Nu este nimic deosebit în a trăi la limită, dacă nu deţi cultul absurdului. Pentru a atinge acele limite care permit simbioza afectului şi raţiunii este imperios necesar a-ţi însuşi ideea renunţării. Simplu trăiesc numai cei care se tem. Căci, nu este simplu a renunţa la ceea ce eşti sau ceea ce semenii cred că eşti pentru a te defini.

(VI)

Tot ce a însemnat pentru mine cândva iluzie s-a dovedit a fi suma dezamăgirilor suportabile afectului, refuzate raţiunii. Aritmetica existenţei mele mă expune permanent acelei inegalităţi dintre ceea ce aşteaptă Dumnezeu de la mine şi ceea ce am de oferit. Amândoi atingem infinitul, doar că la mine persistă minusul. Introspecţia mă fereşte de umilinţă, dar în cazul Lui, orice greşeală ar fi făcut prin creaţie totul se acumulează, tristeţi, raţiuni, suflete. Orice acumulare a Lui îmi aminteşte cât de bine îmi este în singurătate.
*
Orice gest de înăbuşire a iubirii este un reflex al dispreţului dinaintea vieţii. Teama de a fi refuzaţi sau cea adiacenta pierderii ulterioare a dăruirii devine atât de insuportabilă încât devine de-a dreptul încântător sa te minţi că nimic nu-ţi este de trebuinţă. Este mult mai simplu sa-ţi jigneşti existenţa abandonându-te în ardoarea credinţei în El. Nu-ţi mai rămâne decât abandonul dinaintea rugilor şi indiferenţa faţă de păcat!
*

Bolnav de indiferenţă

Adeseori mă oblig să nu rămân indiferent provocărilor vieţii. Această sforţare interioară nu are nici un mecanism argumentat de raţiune sau afect, de fiece dată s-a dovedit a fi o reacţie chimică prin care îmi regăsesc neutralitatea în conflictele mele cu indiferenţa umanităţii, o stare naturală a cotidianului. Mi-a fost absolut necesar acea perioada lungă de trăiri absurde, de zvârcoliri atroce ale afectului pentru a primi resemnat doza de bestialitate prin care lumea şi-a răzbunat incapacitatea de a-mi înţelege geniul.

„Praf în vânt”

 

„Încă o noapte reuşită cu mine” se gândi el, strivind ţigara de pereţii de ceramică ai scrumierei. Avea parte de acele nopţi în care nimeni şi nimic nu-i putea lua liniştea. Nici măcar prezenţa ei nu-l agita, cum se întâmplase uneori, mai ales în ultimul an. Se ştiau de patru ani; cu toate acestea fiindcă se vedeau doar odată pe lună, uneori chiar de doua ori per lună, aceste întâlniri nu-şi pierduseră farmecul acelei iniţieri în necunoscutul cotidian al fiecăruia, un cotidian anost dar plin de suspans atunci când îşi împărtăşeau rutina. Era o spovedanie reciprocă, plină de ironii, exact ceea ce duhovnicului nu-i poţi povesti fără să te certe din priviri.
„Hm! Parcă astă noapte este altfel. Ceva este diferit!” gândi el stins, din nou. Nu-i scăpa nimic, pentru că o cunoştea foarte bine. Îşi putea permite şi să fie absent, să ignore respiraţia ei regulată şi acordată perfect gândurilor ei şi tot ar fi ştiut de zvârcolirile ei. El i se oferise precum o carte deschisă, dar pentru ea filele erau albe. Nici vorbă că ea ar suferi de lipsă de inteligenţă, pur şi simplu era mult prea preocupată de gândurile ei. Principala ei ocupaţie, atât în cotidian, cu precădere în nopţile lor era ea; se căuta de acel sine pe care ea însăşi îl suspendase undeva între el-lume-Divinitate, un triunghi amoros complet ratat, dar pe care ea se încăpăţâna să-l păstreze viu în trăirile ei.
-Te rog mai spune ceva, se decise ea în cele din urmă, să spargă ora de tăcere care îi petrecuse.