Elegie (șase/a VIa)

Pârjolite ajuns-au iubirile mele

și dintre toate,

tu și numai ceea ce ți-am purtat,

le-am înfierat cu simbolul pângării.

E un frig teribil în singurătate,

eu un frig mai crâncen decât întunericul.

În nemișcarea sangvină

se-aud strigându-mă pe nume

toate cele neîmplinite;

m-au țintuit în umeri

pe crucea unui nor încărcat de ură.

Dacă m-aș putea uita în umărul tău,

deasupra singurei inimi

care m-a înțeles vreodată

și aici norul mustind a ură,

să ne fulgere cu iertare...

Compromisul ”Neplecare”

 

         Această toamnă care nu mă iartă. Care simte în mine trăirile ei și iminența unui sfârșit. M-am golit din sihăstriile munților și m-am adunat în singura sihăstrie posibilă mie. Sihăstria străzilor orașului. Toamna rupe din măduva copacilor, îmi pune dinaintea juliturilor de pe genunchi covorul în galben și roșu al resemnării, al acceptării sorții. Mi-e toamnă în toate. Mi-e toamnă în ruga tăcută din privirea urcată-n bolta cerului. O pasăre trece pe deasupra mea fără să înțeleagă ce-a străpuns-o, fără să știe ce povară va duce cu ea. Nu se va întoarce din cauza dorului meu, ci din cauza dorului ei. Și ea portă iubirea pentru oraș. Oare iubirea ei are impuritățile iubirilor mele? Nici o sihăstrie nu-mi va oferi un răspuns la astă întrebare, cum nici sihăstria străzilor orașului nu mi te-a abandonat. Și ruga mea devine întrebare: ”Doamne, cum de ceva atât de mic își poate accepta iubirea și slăbiciunile și eu nu pot?”. Mă străbate un gând: cine poate iubi necondiționat, poate și zborul!

         Dacă iubirea este motivul revenirii, cum poate fi tot ea motivul plecării?...     

Elegie (cinci/a Va)

Când în gândurile mele totul începe cu noi,

se tulbură dulcile ape planetare

cu zbuciumul mării,

care-mi îneacă frământările.

Atunci mă reazăm de sarea mării

și-i fac un proces de conștiință,

morții.  

Tot ce-a murit peste noapte

și tot ce mai e viu în mine,

închid în infernul din mine.

Iubindu-te încă,

mă suport

în consecințele trăirilor mele.

Pentru ceea ce sunt,

am plătit cu irosirea timpului meu,

pentru ceea ce am iubit

plătesc cu viața...

Nu cred

Nu cred în păsări migratoare,

nici în instinctul lor de cârd,

nu cred în că-n iarbă e candoare

și nici în fructul dat în pârg;

deși le văd pe toate-n fapte,

prea multă moarte în lumesc,

ce-am răstignit nu poate șterge,

păcatul împărțit la ”te iubesc”!...

Chemarea în ”Neplecare”

 

         Obsesia Hans Zimmer. În pustiul din mine, Zimmer are ecoul unei catedrale. Devenit-am un trup implicat în asimetria nopților rămase făr' de tine. Încep fiece noapte prin a mă feri de reflexele lunii. În ele umbra ta e mereu prezentă, căutând-o pe a mea. Tu nu știi, însă umbra mea se deosebește de zgomotul nocturn al străzii; are fermitatea căutărilor mele, iar umbra ta... E tăcută ca frigul tăios al iernii. Amintește-ți! Cândva, de tăcerea ta sprijineam munții și candoarea ta topea nămeții crestelor. Acel cândva a renunțat la măsura timpului; la fel și pietrele din care-s crescuți munții. Doar eu depind de timp. De când nu mai suntem trupul meu e un metronom care adună secundele de singurătate. Umbrei mele i-am lăsat povara dragului de tine.

         Ce mi-ai răspunde, dacă ți-aș spune că străzile orașului știu totul despre tine, despre povestea noastră?... 

Elegie (patru/a VIa)

Trăiesc și datorită toamnei,

trăiesc pentru că în simplitatea ei,

mă primește cu toate suferințele mele,

peste durerile ei.

Toamna știe la câte renunțăm pentru ea,

pentru sinele nostru.

Poartă vina uciderii frunzei

și ierbii

și-atunci se spală de vină

primindu-ne pe toți,

mai întâi pe cei aflați în nevoie.

În căința ei, toamna ne iartă păcatele

și mă are-n vedere,

cum altfel, decât iubindu-te!...

Ploile reci ale toamnei îmi provoacă o sete teribilă.

Mi-e sete de tine. Îmi doresc,

ca din potirul-căluș al palmelor tale,

să sorb cocktailul împăcărilor noastre...

Ce-a mai rămas neîmplinit?!...

Ce-a mai rămas neîmplinit

din visul tău copilă?!

Iubirea dată primului venit,

nu-ți pot ierta ce-i vină...

Ce-a mai rămas neîmplinit

în singurul din singuri?!

Din visul tău ies vlăguit

și în siajul deltei fără guri...

Ce-a mai rămas neîmplinit

din certurile dese?!

Sub lună plină să ne fi iubit,

blesteme să ne-apese...

Ce-a mai rămas neîmplinit

din cei ce-am fost odată?!

pe buze-mi n-ai pecetluit

sărutul tău de fată...

Ce-a mai rămas neîmplinit

din ruga-mi cea din urmă?!

Durerea mea-i de nerostit

și firu' vieții-mi curmă...

Ce-a mai rămas neîmplinit

din ce numim noi, soartă?!

De ”tu și eu” ne-am lecuit,

iubirea nu e artă...

  

Proscrisul (varianta originală)

Sunt un proscris, mi-o spune soarta

și între noi e un exil,

eu nu-mi doresc pe nimeni alta

sunt doar o formă fără stil;

și totul e semn de-ntrebare

și între noi nimic concret,

nici certitudini să ne poată doare,

nimic pentru-a păstra secret.

Îmi iau adio de la tine

sunt exilat, din nou plecări,

la rându-mi, te întreb pe tine:

de ce atâtea întrebări?

De ce atâtea întrebări,

dacă mai poți găsi răspunsuri,

de ce atâtea întrebări,

dacă ne pierdem în discursuri...   

Sibiu, toamna lui 1987

Aceeași ”Neplecare”

 

         Trotuare ude și vântul acestei seri de toamnă. Orașul își păzește destinul sub lampadarele ostenite de etatea lor. Orașul e bătrân și în el toate se învechesc. Chiar și oamenii și amintirile lor. Evadarea mea din casă, din gândurile care te conțin și mă previn de inutil, din pe de rostul plimbărilor noastre care memorează urma pașilor tăi potriviți peste ai mei, mi-e totuna. Oriunde aș forța evadarea mi se întâmplă refugiu-n materie. Căci da, așa este! Totul se risipește în materie. Se diluează. Numai gândurile mele nu! Nici amintirile mele! Am implorat vântul serii să-mi facă țăndări ferestrele sufletului în speranța dezintegrării în materie. De ce încă mi-aud gândurile? E prea întuneric pentru clopote, pentru agitația păsărilor, pentru odihna materiei.

         Sunt eu, trotuarul ud și vântul care se ia la întrecere cu gândurile mele...   

Elegie (trei/a IIIa)

Întorc spatele pământului

în speranța că

mă pot agăța de cer.

Sub cerul ploilor sumbre

mă agăț de fiece fulger

și îi dau imbold gândului,

să mă ducă cât mai departe

de tine.

Din chipul meu aspru

îi fac daltă arhitectului cerului

și îi dau poruncă gândului

să sculpteze norii.

La cumpăna dintre noapte și zi

voi sculpta în oricare nor din cale-mi

un jilț regal,

ca să-mi pot odihni gândurile

în zilele albastrului senin.

Gândindu-mă mai bine

realizez că făcut-am din cer pământ

și ție

cărare netezită,

drumului dintre lumi.

E o irosire în a gândurilor poruncă,

e prea mult dor

în pietrele din suflet.

Îți las mesaj pe unul dintre jilțuri,

în care-ți spun,

că dorul meu îl vrea pe-al tău,

în viața de după

viață...

Elegie (doua/a IIa)

Departe-s în orice uitare,

oglinzi ce-ți reflectă făptura,

în ceruri, pământuri și ape

tu poartă-mi tandrețea și ura;

dreptatea-i în cele ce-s spuse,

”Adio!”, ”Rămâi!”, contradicții,

ce-s sorțile noastre supuse,

când ne-am iubit prin superstiții?

Mai bine-mi păstrez eu menirea

și umbra sau ce-ai altceva,

în mare revarsă-mi sortirea,

în marea din lacrima ta;

nu-s trist pentru ce-am înainte,

de-i ploaie sau viscol, de-i frig,

rămân în umbra soarelui fierbinte

aleg ca prin iubire să mă sting...

Elegie (prima/a Ia)

Din prima țigară aprinsă

în noaptea care ne-a-nceput,

am adunat tot fumul expirărilor mele

și din el te-am încropit,

iluzie.

Te-am luat apoi în brațe

și te-am cărat în patul păcatelor noastre

mirosind a vânt.

Te privesc goală și ceva îți lipsește;

încerc să mă înțeleg,

să te completez.

Ies pe balcon pentru o ultimă țigară.

Mă doare că nu te pot iubi

așa incompletă

și trupul meu gol,

îmbrăcat în culorile nopții,

tremură de dorință.

Mâinile mele te desenează în fumul țigării.

Cerul se-ncruntă la mine

și vântul mi te fură

spulberându-mi iluzia.

În faldurile draperiei,

să revin de la țigară,

mă așteaptă ascunsă

condamnarea la singurătate.

Dincolo de pereți,

găsesc un pat golit de păcate,

de vânt și iluzie.

Mă întind și în așternut

simt mirosul penitenței...

Diferențe, distanțe, nepotrivire, nefericire

Între mine și tine

s-au așezat diferențe,

deși suntem aceleași poveri,

aceeași carne

și același sânge...

Între mine și mare

s-au așezat distanțe,

deși avem aceeași nevroză,

același zbucium

și aceeași liniște...

Între mine și pietre

Dumnezeu a așezat posteritatea

unei  nepotriviri,

deși ne-a dat aceeași neclintire,

aceleași dureri

și tăceri...

Între mine și Dumnezeu

mi-am așezat nefericirea,

Lui datorându-i

diferențele,

distanțele,

nepotrivirile.

Mie îmi datorez

nefericirea...

Captiv în ”Neplecare”...

         Trecutul nostru developat îl pot regăsi în melancolia muzicii. Străbat seara străzile orașului și îmi târăsc grăbit umbra spre locurile sumbre și întunecate. Aici oameni se tem să vină și atunci îmi rămâne mie toată muzica străzii, muzica orașului. Îmi opresc pașii pentru completarea liniștii. Mă așez pe bancă și-mi privesc mâinile. Îmi amintesc acum că îți plăceau enorm mâinile mele. Îți era drag să le privești, să le prinzi într-ale tale. Eu tânjeam să te strâng în brațe, să-ți frământ carnea și s-o sărut, iar tu capricioasă cum erai, cum sunt convins că vei rămâne pentru totdeauna, mă opreai din nevoie, din dragostea carnală, rugându-mă: ”Oprește-te pentru o clipă! Doresc să-ți privesc mâinile, să le ating!”. Și eu te ascultam. Eram îndrăgostit iremediabil. Aceeași trăire și în tine. Împreună am trecut și peste asta, cum am trecut peste toate. Ne-am stins unul în celălalt, strângându-ne apoi într-un împreună al fatalității. Pentru că am fost cât am fost și cât ne-am putut întâmpla; și iubi, evident...

         Eu preferam orașul noaptea. Și pe Tolstoi. Drama rușilor este mereu o adevărată aventură. Drama se trăiește necontenit și Tolstoi se pricepea de minune să o disece. În schimb, bietul Dostoievski, ”Feodor” cum îl alintai tu pe numele cel mic (pentru că detestai ideea pronumelui), se lamenta mereu căutând o explicație pentru ea, apoi dincolo de acea explicație eșua lamentabil căutând izbăvirea. Râdeai de rușii mei și mă provocai cu latinii tăi sud-americani, Lossa și Marquez să-ți dau replica citând din rușii mei. Cel mai tare mă enerva Sabato și tu știai. Când te supăram, tu profitai din plin de singura ta lectură din Sabato, ”Abaddon, exterminatorul”. Cât de cumplite erau certurile noastre literare. Nu prea aveam ce ne reproșa ca dăruire, ca implicare și atunci ne certam pentru preferințele literare. Mult prea copilăroși, însă această nebunie ne-a ținut împreună, pentru că împăcările noastre erau superbe. Eram doi dintre orfanii lumii, nu aveam nimic de împărțit cu ea. Singurătatea mea o regăsea pe a ta în muzica orașului, solfegii nocturne.

         A trecut timpul peste reproșul disperărilor noastre, acel ”nu mai suntem”. Atunci când revin la umbrele orașului, la străzile și aleile lui din parcuri, la băncile mute și scorojite, atunci când mă acceptă vântul și ploaia, mă regăsesc în pasul molcom și melancolic al amintirii despre tine, despre noi. Sunt deja departe de tine și mult prea aproape de un ”prea târziu pentru noi”...       

Incertitudini (III)

         Sunt!...

         Pentru că mi se întâmplă?!...

         Sau pentru că am dreptul ca și orișicare la efemer?!...

       Scriu tot mai rar. Simplu; pentru că gândesc tot mai rar. Plătesc tribut normalității, cotidianului. Sunt aproape înscris în turmă, în tăcerea și neputința ei. Sunt un patetic adulterin dinaintea conștiinței mele. Ea nu mai are răbdare cu mine și mă provoacă în fiece clipă în care singurătatea mă acoperă. În toți acești ani de când scriu, îmi disec trăirile și-mi descompun pasiunile într-o împotrivire care mereu mi-a dat impresia unei sterilități generale. Am fost și sunt în mijlocul unor oameni cărora nu le pasă de ei înșiși; nu sunt ei poate cei mai vinovați, dar nici vina cea mai mică, cea a indolenței sau a neputinței, nu și-o asumă. Categoric, îmi este imposibil să mă împac cu statutul celui abandonat în această sterilitate comună și ca atare forțez, ce-i drept fără mare efort, limitele subțiri ale anonimatului normalității. Nu sunt eu cel în măsură să afle și ulterior să împărtășească soluțiile ieșirii din criza morală care ne ucide pe de-a-ntregul, însă sunt în măsură să fac aceste lucruri pentru mine. Pot spune că am o obligație majoră dinaintea conștiinței, a ceea ce ei i-a reușit cu mine.

         Fac parte dintr-o generație captivă într-o colivie creată de cei care pot face asta fără nici o împotrivire. Durerea mea este că suntem prea puțini condamnați la viață și mult prea mulți care așteaptă grațierea! Doar Divinul dispune de dreptul suprem al grațierii! Nu vă întreb dacă există viață după moarte, vă întreb dacă există viață după viață?!...    

      

În oglindă...

         ... totul se diluează; mai ales iubirea...

         ... reflexia măruntelor plăceri ne conturează nefericirea...

         ... idealul iubirii primește un sens, iar măsura trăirii e totuna cu măsura egoismului dizolvat în iubire...

         ... m-am văzut plătind cu viața, pentru fiece iubire irosită...

         ... suferința ne dezvăluie diformitățile apartenenței noastre la ea...

         ... indiferența va fi întotdeauna transparentă...

         ... fiind robul pasiunilor mele absurde, am descoperit pragul cel mai de jos al umilinței; mi-am descoperit josnicia...

         ... singura care jubilează e ironia; sub nici o formă cea a sorții...

         ... mi-am dezacordat slăbiciunile și mi-am acordat singurătatea...

         ... neliniștea temerilor se strâmbă la mine...

         ... spunem cel mai ușor ”Adio!”; toate despărțirile sunt suportabile...

         ... doar somnul rațiunii-i același...

  

În pietre-s ascunse...

În pietre, iubito, ascunse-s din tine

și nu pot ajunge la tine nicicum,

lovite-ntre ele sunt doruri scânteie,

căci totul sfârșește în focuri și scrum...

În pietre ascuns-am ce îmi aparține

și nu poți atinge din mine ce sunt,

strivește-ți de ele iubirea-ți cu furie,

ca vină uitarea tu dă-mi, s-o înfrunt...

În pietre, Divine, ascunde-le toate

și focul din scrumul strivit în uitare,

ascunde-ne vina de-a fi peste poate,

blestemul iubirii preface-l iertare...

Neplecare...

         Mă cobor și mă urc în orașul mare căruia nu i-a reușit anonimizarea. Orașul acesta mi te-a dat și tot el m-a luat din mine. M-a luat din vântul străzilor pustiite de târziul nopților de toamnă, m-a luat din allegroul cald al ploilor lui. Trocul orașului îl regăsesc în lapidarul contemplatorilor orașului, cei care se simt naturali în decăderea legendelor urbane. Devenit-am un compromis trecut sub tăcere. În mine adăpostesc diferențe. Îmi sunt dragi aleile parcului cu băncile lui copleșite de povara nostalgiilor noastre, însă îmi este mai aproape de suflet peronul gării și băncile lui ce poartă nefericiri definitive. Gândurilor mele le-am făcut un loc în urma pașilor ce mă poartă spre băncile peronului gării; doar că mie băncile mi-aduc sentimentul rămânerii.

         Pașii mei ascund tăcerea din lacrimile neplecării. Doar vântul străzilor mai trece uneori pe peronul gării, întrebând de tine...

Neînzestrare...

 

         Refuzăm totul! Refuzăm sentimente, dăruiri, tristețea, suferința, diagnostice fataliste, abandonul, moartea...

         Ne temem! Toate care ne vin în întâmpinare, care ni se aduc în fluidul vâscos al destinului, ori cele care ni se-ntâmplă și pe care tocmai le-am refuzat, conțin o doză considerabilă de sinceritate. Nu le refuzăm din cauza sincerității, le refuzăm pentru că ne temem de ceea ce suntem. Suntem sinceri cu noi înșine doar în umbra conștiinței...

         Superficialitate! Este singura noastră calitate autentică. Ea va revela mereu cantitatea, nicidecum calitatea, confortului personal. Ne este mai comodă lașitatea decât lupta, bunăstarea decât mai binele, liniștea decât disconfortul introspecției. În noi și-au făcut lăcaș toate voluptățile interzise...

         Un da abuziv temerilor și refuzului! Datorită lor nu o luăm razna, datorită lor ne păstrăm bunăstarea mincinoasă a afectului. Preferăm o lașitate sănătoasă în detrimentul viului sincopic; uneori cerul se înduplecă și ni se întâmplă viul viului...

         Sunt un neînzestrat! Nu am temeri și nu-mi refuz nimic! Știu doar că sunt superficial în aprecierea viului...     

Incertitudini (II)

 

         Sunt!...

         Cum de încă mai sunt?!

         Găsit-am oare suficientă putere în spinii trandafirilor?!...

         Răsfoindu-mi viața, m-a încercat adeseori sentimentul irosirii. Prea de multe ori și prea adânc m-am coborât în tenebrele ființiale și totul numai din motive, acum de neînțeles, cărora le-am adăugat valoarea sacrificiului. Pentru semeni, pentru oameni, pentru gustul sângelui din spini. Adesea ne-am dat târcoale, eu și fatalitatea, fără a încerca măcar o singură dată forțarea brută a finalității. Nu am creat nimic demn de reținut, nici măcar acea lume intimă, destinația scriiturilor mele. Suferințele personale nu au avut niciodată izul ireconciliabilului și nu suportă comparație cu suferința sinucigașilor. Ele s-au pornit din spinii sangvini ai semenilor și au sfârșit în anostul noian al gândurilor dezrădăcinate din suferință. Astfel s-a creat jurnalul mediocrității, m-am substituit trandafirului negru, aducătorul unei mirări perpetue, nesățioase. Știu despre cuvinte cât cunosc și cuvintele  despre mine; ne-am potrivit pentru că ne-am așezat împreună doar în împotrivirea dinaintea lumii, pământului și creatorului a toate care sunt. Multă, enorm de multă revoltă în firea mea, însă și la fel de multă neputință. Mă fac vinovat de irosire pentru că nu am adus lumină în nici o altă ființă. Când mi s-a cerut lumină am lăsat la vedere doar scânteia, când mi s-a cerut un picur de apă am dezvăluit doar drumul spre izvor, când mi s-a cerut căldură am deschis calea deșertului, a pustiului și-a deșertăciunii. Nu mai contează dacă au meritat-o sau nu, dacă m-a scuzat reflexivul instinctual, sau cum am ajuns aici.   

          Nu! Nu mai contează nimic! Sunt spini înmuiați în hemoragiile conștiinței!...