Incertitudini (I)

 

         Sunt!...

         Ce sunt?!...

         Ce-mi stă în vreri?! Dar în puteri?!...

         Destin! Un cuvânt care definește o viață, toată agoniseala rezultată din luptele aduse de sincopele vieții. Suișuri și coborâșuri. Îndemnuri motivaționale și adeseori un banal ridicol care ne trădează adevărata față, adevărata noastră natură, ceea ce știm cu toții despre noi dar am vrea să fie doar o pasă proastă și nu trăsătura de bază a unei existențe, trăsătura în juruia căreia ne-am țesut ca definire, ne-am asumat inconștient ca destinație.

         Destin! Destinați pentru a crea sau pentru a distruge? Totodată putem fi destinați anostului, anonimatului celor fără vini. În afara acestui anonimat suntem dumnezei sau diavoli, generoși sau avari, dedicați sau indiferenți. În apropierea Divinului sunt cântecul ploii, în preajma Satanei sunt nebunia focului. Sunt manifestul aruncat în lume, jucându-mi rolurile ambelor prezențe; pendularea între foc și ploi mă îndepărtează de puritate, de liniștea creației, de linia de demarcație dintre lumi. Tot mai adânci sunt căderile mele și revenirile sunt tot mai grele, tot mai poveri. Văduvit de regrete însă și de remușcări. Fără ele sunt fără vlaga dorințelor, nevoilor, pasiunilor, iubirilor, fără rațiunea de a fi!...      

Abia...

(Foto - Delia Lendeczki)

         În sfârșit acasă! Mi-am pus un pahar vin de roșu, sec, mi-am pornit combina și îl rog pe Sinatra să-mi eviscereze angoasele revenirii în rutina urbană.

         Am revenit în Cluj după două săptămâni aruncate în furia mării negre. Am găsit orașul mai răvășit decât îl lăsasem. Nu mă refer doar la t(d)rama stradală, mă refer și la oameni. Clujul este frezat, decopertat și săpat pe aproape fiecare arteră principală din partea sud-vestică. Pe alocuri zăresc castele de moloz construite din nisip și borduri. Realizez că numai astfel se poate remedia situația rețelei stradale, deci nu mă deranjează foarte tare acest aspect diform al orașului. În schimb mă deranjează iritarea dusă dincolo de limite a celor care se angrenează în trafic. Și suntem puțini pentru că este încă perioada de concedii; în plus, nici studenții nu bântuie în viscerele orașului. Încă de la revenirea mea în oraș, mai precis de ieri seară încerc să mă conectez la drama semenilor. Pentru că fiece grimasă pe care o întâlnesc, fiece zâmbet (cu colțurile gurii în jos) pe care-l primesc, îmi transmit tensiunea nedisimulată care-i ghidează pe cei rămași acasă. Datorită acestei stări generale, orașul îmi pare acum lipsit vlagă, de (pseudo)bucuria cotidianului mai mult sau mai puțin anost, de lumina unor perspective scăpate uneori pe chipurile semenilor. Înainte de a pleca în mica mea escapadă, orașul avea parte de câțiva eroi universali, capabili să se ia la trântă cu orice-ul pe care numai Clujul este capabil să-l compună și să-l dezvolte. Clujul este pentru mine precum o femeie frumoasă. Ca atare este plin de capricii, dar tocmai acesta este un motiv în plus să-l iubești.

         Am revenit și orașul m-a primit în hățișul resentimentelor, nemulțumirilor, al ipocriziei, însă cel mai grav, în pânza de păianjen a resemnării. M-am trezit vârât până-n gât în acest fluviu, extrem de fluid, al angoaselor. Însă există ceva care mă și bucură. Găsesc că orașul este sincer cu mine și că-mi respinge ideea unei flecăreli. Orașul a devenit brutal și needucat, însă știu că vina îi aparține în foarte mică măsură. Eu am revenit același, doar că orașul s-a schimbat. Aproape la fiece colț de stradă sau semafor, cineva își defulează furia sau presară în eter și-n strada traumatizată, toată deșertăciunea acumulată. Nu am revenit acasă la momentul potrivit, însă am credința că oarecum, cumva, vom găsi resurse să trecem și peste această vară, amestecând praful orașul cu cel natural al amintirilor.

         Abia am revenit și mă văd obligat, cel puțin acum, să mă lipsesc de pasiune, să mă înzestrez cu puterea rațiunii. În această anarhie ființială, mi-a rămas fidelă cătarea obiectivă asupra a tot ce mă înconjoară și conjură...  
     

Nu alerg după nici o fericire...

          ..., mai ales că fericirea, indiferent de soi, nu va fi niciodată o certitudine. Fericirea se poate întâmpla oricui, însă care este prețul ei? Dorul după fericire, odată cu trecerea ei, sau dorul după persoana iubită și pierdută este cea mai nepotrivită alegere pe care o facem. Suferința aduce cu sine o mulțime de tentații. Cea mai mare dintre ele este renunțarea, ce-i drept una provizorie, la sine. Vream dar știm că nu este cu putință, ne doresim ceea ce ni s-a interzis deja, ne complacem pe calea abrupta a decăderii din firescul nostru. Subconștientul se răzbună pentru tratamentul cu ignoranță. Mult prea afectați de urmări, mult prea dezinteresați de cauze. O anarhie interioară alimentând dezechilibrul. Cu siguranță că putem găsi voluptate în orice, ca atare o putem afla și în suferință. Voluptatea propriei noastre suferinți este una dintre cele mai periculoase, pentru că poate crea foarte ușor adicție. Pentru ce anume să trăiesc toate cele amintite, pentru ceva care nici nu știm sigur că există, mai ales că în majoritatea cazurilor (una covârșitoare dealtfel) iubirea nu trece de stadiul unui merit reciproc?!...

          Fericirea mă face egalul lui Prometeu...     

Iubind o femeie frumoasă

          Amintirile care-mi dezvăluie iubirea pentru o femeie frumoasă îmi relevă în permanență tragismul sentimentului și nedesăvârșirea trăirii. Femeile frumoase ascund mereu drame, traume ale copilăriei sau adolescentine târzii, ori imperfecțiuni afective decompensate pe măsura apetiției carnale dezvoltată în tagma masculină. Totul lor se pierde într-o țesătură de dorințe menite să le-nfrângă fricile. Frumusețea lor le-au transformat în victimele unui asediu perpetuu, însă nefinalizat. Puse mereu în fața unor abandonuri prea timpurii sau mitocănii viscerale își condiționează împlinirile de instinctul conservării, unul extrem de exersat. Se caută permanent în iubiri efemere, contondente și intense, însă chiar și atunci cedează impulsurilor lucidității lor glaciare, indiferent dacă ele conțin sau nu preludiul unei isterii. Nu se tem de singurătate, dar ar refuza-o. Tocmai din acest motiv simulează extrem de ușor iubirea, își asumă închipuirea ei și ți-o trântesc în mijlocul sentimentalismului tău. Incertitudinile permanentizate și mai ales numărul lor le conferă gradul de instabilitate. Fidelitatea lor nu adună niciodată cele patru anotimpuri. Vinile lor sunt infime, chiar sunt, fiindcă ele poartă povara blestemului frumuseții.

          Putem iubi femeile frumoase? Normal că da. Și le iubim anormal de intens. Le putem iubi doar cât se simt ele în bine în captivitatea acestui prizonierat. Categoric, nimeni nu ne poate opri să le iubim și dincolo de dorința lor, însă această prelungire în agonie nu face altceva decât să ne irosească iubirea pe care o putem oferi altei femei frumoase, aflată în așteptarea unui nou deziderat emoțional. Când văd o femeie frumoasă nu mă pot gândi decât la efemer și un fiecare alt început...

Spuneai

Spuneai că dacă-n lume chiar totul e posibil,

atunci și între noi se poate întâmplare,

spuneai că suntem cuplul perfect indivizibil,

ursiți destin regal, uniți prin abdicare;

spuneai că dacă-n lume am fost și noi primiți

greșindu-ne iertarea, suiți pe cruci din fum,

ajungem unu-ntr-altul de rele descojiți,

iubindu-ne cu patimi să ardem până-n scrum.

Spuneai cu resemnare, că ce-i sortit să fie,

e binecuvântare scornită-n ancestral,

spuneai de-o agonie cu rang de nebunie

să ne dizolve-n stirpea proscrisului banal...

Mareea din sângele meu

Mă curg înspre tine cuprins de o voluptate secătuitoare. Și mor!... 

Fixez plinul albastru și rece al astrului nopților noastre și mor! Mă sting precum valul vlăguit de împotrivirea țărmului și aștept. Am luptat dincolo de orice închipuire a putinței umane pentru a păstra flacăra iubirii mele în conturul umbrei tale. M-am zvârcolit cu forța furtunilor din largul inimii tale și am rămas singur în mijlocul lor. Știu că în mijlocul vijeliilor nu se aude chemarea mea și nici ruga iertării. Tăcerile amanților adunate în veacurile robiei iubirii ne-au atins cu a lor răzbunare...

Pleacă, dar lasă-mi tandrețea iubirii mele. Nu lua nimic cu tine, în afara ta. Lasă-mă singur în mijlocul nelumii tale dezlănțuite, însă lasă-mă complet, așa cum sunt. Să mor în mijlocul vijeliei și ea să-mi ducă la liman iubirea. Sigur o va găsi cineva, se va îndura și poate cumva, mă va salva de mine. Poate iubirea se va întoarce la mine la brațul altei iubiri și-mi va oferi putința unui reflux sub același albastru astral, nocturn și rece...

O ultima rugă către tine! Pleacă cu tăgada eliberării tale, însă răcorește-mi sângele. Prin vene-mi curg nelumile furtunilor tale...

                                                                                             

Am...

          ... o beție grea dinaintea promisiunilor pe care le regăsesc în imensitatea veșniciei. Cea mai dragă îmi este promisiunea iertării. Ca atare, dați-mi un motiv pentru care nu aș păcătui complet și insensibil...

          ... înțeles mult prea târziu agonia geniilor; este fadă și lipsă de pudoarea înfrângerii. Doar creația îi salvează de oprobriul public...

          ... despicat propria-mi existență în miile de bucăți ale oglinzilor în care mă priveam. M-am analizat în fiecare dintre ele. Apoi le-am amestecat separat, bucățile de sticlă pe deoparte și pe de altă parte, concluziile. În nici o oglindă nu mai sunt eu, în niciun întreg nu mă regăsesc. Mă-nfior la gândul că le-aș fi putut amesteca deopotrivă, într-un singur întreg...

          ... parte de o iubire alcătuită preferențial din două componente: etică și estetică. Dacă prima mi-a dezintegrat universul limitându-mă, cea de-a doua m-a nenorocit...

          ... ridicat altar fiecărei iubiri pe care am rătăcit-o prin trecutul meu. Îmi spun că este un argument suficient pentru mă sustrage tuturor religiilor pământului...

          ... o atroce doză de încăpățânare atunci când mi se-ntâmplă iubirea. Nu pot iubi decât cum sunt, cum știu, cum îmi stă în putințe. Toate sunt sortite pieirii și iubire aflat-am în toate. Încăpățânarea mea, trebuie că este susținută și de o doză enormă de masochism...

          ... înțeles tot ceea ce este de reținut despre fericire, ca teorie. Practica trebuie să fie ceva complet ermetic, pentru că niciodată nu am trecut de stadiul teoreticianului...

          ... visuri mult prea pozitive, în care fericirea își face de cap, pentru ceea ce sunt...

          ... o mare îndoială în ceea ce privește incompletul și ireversibilul, pentru că oricând suntem capabili de o ratare completă și definitivă...

Îndurare

Îndură-te de mine, tu, femeie

și iartă-mă de-a mea menire,

sunt fire sfâșâiată de condeie

pierdut printre-a iubirii tâlcuire;

îndură-te de mine, tu, străine,

nu crede-n cele spuse de ecou,

descătușează-te din turma de jivine

și de destinu-ți scris cu indigou.

Îndură-te de mine, tu, cea numită viață,

mai lasă-mi liber timpul ce mi-e dat,

ca mine poți găsi destui pe piață,

pe tine te găsesc în omul alterat;

îndură-te de mine, Tu, Divine,

nu-mi da povara veghei de pe Styx,

nu-s truditor în a iubirii tiranie,

mă știi, în infinit sunt punctul fix...

Ce, cum, cât, cui...

Ce...

... ne pică din cer aparține doar cerului...

... are de oferit veșnicia? Infinitul iluziilor noastre...

... am iubit cel mai mult în copilărie? Tăvăleala-n pietre, când prin vene îmi curgea lavă...

... sete de viață am avut cândva?! Nici măcar nu-mi simțeam foamea...

... patos dezarticulat mă definește! Toată candoarea ta este pervers de inutilă...

Cât...

... de mult ne-ar folosi întoarcerea în ancestral, mai ales conștientizându-ne?!...

... cinism ascunde lumina celor orbi!...

... diletantism se-ascunde în spaima neființei!...

... de vag și de neutru poate fi adevărul!...

... animalic am aflat în puritatea iubirii! Nicăieri nu am aflat ceva care măcar să merite a fi menționat...

Cum...

... mă poți iubi, când umbra mea e doar fum și cenușă?!...

... poți tu găsi înțelegere, în ceea ce eu nu sunt?!...

... poți răstălmăcii rănile mele? Tu mi-ești vraci, eu mi te doresc iubită...

... putem noi mântui ceea ce nici PreaÎnaltul nu poate ierta?!...

... putem iubi ceea ce ne seamănă?! Singura certitudine este că-i cunoaștem, ca atare le înțelegem suferințele. Ceea ce am eu în comun cu semenii este tocmai ceea ce mă desparte de ei...

Cui...

... pot cere iertare, că am devenit complicele Diviniului?...

Azi...

          ... lumea mea s-a schimbat. Am auzit prea mulți în juru-mi vorbind despre sfârșitul lumii. Ajuns în camera de hotel m-am gândit la disperarea lor. Ei incorigibili, eu inert. M-am întrebat la ce ne-ar folosi un nou răsărit?!...

          ... m-am lăsat preluat de pasul molcom sau grăbit al celor care se-nghesuie pe trotuarele infime dar încinse, de pe riviera litoralului românesc. Am fost sub asediul unei inflații de chipuri nemulțumite, dezamăgite. I-am întrebat de ce aleg prezentul din tmpul ce le-a rămas și nu am primit nici un răspuns. Mi-a reușit doar schimbarea expresiei dezamăgirii cu acea simplă și tâmpă expresie a nedumeririi...

          ...  am realizat că suntem obiectul preferat al ratarii prin iubire. M-am simțit trădat. Obiectele nu prind niciodată viață, indiferent de dibăcia celor capabili să reseteze destine...

          ... am renunțat pentru o singură oră la orice formă de robie. În nesupunerea mea m-am trezit complet singur. Din nefericire, în nici un pustiu nu am aflat fertilitate...

          ... mi le-am asumat pe toate; inclusiv scuza că sunt, că exist...

Când?!...

          Când mă uit în oglindă, uitare cu care mă confrunt în fiece dimineață, îmi este imposibil să nu mă-mpiedic de ridurile timpului, de firele albe – rămășițe ale gândurilor, lipsite de liniștea unui răspuns. Când mă uit în oglindă mă copleșește incertitudinea timpului trecut, care nu m-a iertat, care nu ne iartă, cel care nu cunoaște nimic despre compasiunea de care cu toții am avea cândva și cumva nevoie...

          Când mă uit în mine, uitare cu care mă confrunt în fiece cotidian, îmi este la fel de imposibil să nu mă sufoc în arșița pustiului cu care m-am ales lăsându-mă în voia simțurilor inimii, cea care-mi impunea disprețul compasiunii irosite prin deceniile uitate în carne. Mă cobor într-un iad asumat doar de demonii mei. Tot ceea ce am sacrificat, oferind ăstei lumi aparține unui cer mult prea înalt, locul unde uitările sunt iertate pe deplin...

          Când mă uit la tine îmi sunt suficiente amintirile. În ele am păstrat loc nostalgiei și lacrimilor, însă și bucuriei că ne-am întâmplat. Am lăsat loc și iubirii, cu a ei revoltă cu tot, răspunsul ei la lepădarea mea de ea, de tine, de noi. Mă uit la primul sărut, dar și la ultimul, la locurile în care am fost, dar și la cele în care nu am ajuns niciodată deși ni le-am promis reciproc, mă uit la viztele cărnii tale în carnea mea. Nici un viitor nu trebuie hrănit cu amintiri...

          Când mă uit la mine îmi doresc să mă fi născut orb... 

Iubiri efemere

Descătușare-n cele care-au fost

și-o renunțare-n cele care sunt,

împotrivirea firii-n cele făr’ de rost,

din sânge toate-s șterse-n amănunt;

în efemer le-am rezolvat pe toate

și-n cele toate te găsești și tu,

o viață nouă potrivită-n poate,

în groaza-i, inima-mi zbătu...

Prudent pricepe lumea să se teamă

de ceea ce în timp am devenit,

iertările sunt stări de-o seamă,

nimicuri definite-n infinit;

Nu mai respir un aer demn de umbră

și sunt absent, omis din viața mea,

în dinainte mi se-așterne sumbră,

o inima captivă într-a ta...

Același zilei cea de mâine eu voi fi,

un drum în crusta praf de nori,

sunt gând în tot ce veți gândi,

sunt răsăritul zilei făr’ de zori...

Sfârșitul ca necesitate

         Nimic nu este făcut să dureze. Ceea ce omul a creat pentru a rezista naturii este distrus de om. Există o logică extrem de simplă în toate. La fel este și în acest caz. Oricât de mult ne-am dori un lucru sau o persoană, oricât am investi pentru a obține ceea ce ne dorim, nu ne este suficient. Categoric că tot ceea ce obținem cu trudă ne conferă o satisfacție aparte, dar această satisfacție este efemeră, la fel cum este și omul în firescul lumii. Ne sacrificăm pentru bucuria personală, mult prea puțin pentru cea a semenilor și odată atins acel țel, realizăm că suntem tributari neajunsului. Ceea ce am obținut devine certitudine și rămâne în urma noastră. Uneori victoriile se estompează până-n stadiul de amintire. Pentru că sunt prea mulți factori generatori de incertitudine suntem dispuși tot mai des la renunțare. Să luăm ca exemplu binele și răul. Aceste noțiuni sunt diferite de la individ la individ, totul rezumându-se la un raport personal între individ și ceea ce doresc ceilalți de la el. Alt exemplu: autocunoașterea. A ne recunoaște sincer, a ne evalua cât mai aproape de adevăr ne va ține cât mai departe de eșec. Și totuși aici intervine un paradox fără de care noi nu am fi evoluat: cum putem deveni mai buni, mai performanți, dacă nu ne forțăm limitele, dacă nu încercăm să trecem dincolo de ceea ce știm noi că suntem? Însă, dincolo de aceste incertitudini, dincolo de ceea ce cunoaștem, totul se rezumă la existență. Știm despre existența noastră că este ceva temporal. Timpul ne afectează în aceeași măsură ca și spațiul în care conviețuim, însă diferența constă în faptul că spațiul poate fi schimbat adeseori, dar timpul irosit nu are reversibilitate. Atunci ne rămâne doar să alegem modul în care ne consumăm timpul care ne este dat. Facem sau nu? Construim sau distrugem? Iubim sau ne aruncăm sufletul la câini? Iertăm sau pierim plini de ură și dispreț?     

         Pentru că suntem atât de vulnerabili, pentru că suntem atât de incerți, sfârșitul devine uneori o necesitate. Sfârșitul se impune! Cât de diferiți putem fi față de ceea ce credem noi că suntem, dacă viața noastră este un buchet de mai multe începuturi și sfârșituri? Buchetul dă mereu senzația de ordine, de domestic, uneori chiar de eleganță, încrengătura lasă loc de sălbăticie, de instincte, de stadiul primar...