...ul
din mine mă caută în posibilul meu. Atingerea imposibilului îmi provoacă schizofrenia
ateului aflat în pragul unei catedrale. Singura catedrală în care mă rog este
sufletul. Aici am zămislit corespondența purtată între iubirea care-mi stă în
puterea dăruirii și culpele ei. Din fiece suferință împlinită am compus un imn
pe care l-am interpretat virtuoz în osânda reabilitării. Singurătatea mea, cea
asumată, îmi refuză adeseori tristețea, arareori nostalgia, însă se desfată în
incomensurabila liniște a neantului incert. În orice agonie ori fericire există
un apogeu al neputinței. Atingerea acestui apogeu, fie el și-ntr-un simetric deopotrivă,
este singura șansă a ființialului. Între ultimul ființial și promisiunea
următorului mă încânt cu pendularea existențială, un spațiu și timp al nimănuiului
și nicăieriului, unde și moartea se rătăcește...
miercuri, 29 aprilie 2015
miercuri, 22 aprilie 2015
Distanțe...
...
le dintre mine și tine nu se măsoară în apropierea dintre buzele noastre atunci
când tu-mi stai în brațe; mai degrabă aș măsura-o pe cea dintre inimile
noastre. Într-o îmbrățișare se poate întâmpla doar zvâcnirea cărnii și inimile
să rătăcească în praful gândurilor aflate în căutarea unui dor. Tristețea singurătății
mocnește în clocotul senzual al sângelui și tu, sau poate eu, de ce nu chiar
amândoi, să fim doar purtătorii pătimași ai păcatului. Săruturile avide de
sânge și sarea din trupuri sunt doar amintirea unui trecut întârziat, însă ele
ne leagă strâns în robia îmbrățișărilor, în lupta frământată a coapselor. Trupurile
noastre - bagaje obosite în care purtăm hormoni și gânduri sortite părăsirii; la
capătul lor buze pecetluite cu tăcerea gândurilor rătăcite.
... dintre noi se măsoară prin anii
lumină dintre iubirile noastre care se caută; uneori una pe cealaltă, alteori aflate
în căutarea adevărului despre ea însăși, iubirea...
Alături...
...
de tine mi-e drag de fiece trăire, de fiece revoltă a raționalului care mă
ceartă pentru nefirescul nostru. Mi-e dragă prăbușirea în păcat și culpa
ulterioară înfăptuirii lui. Cu tine las totul în urmă sau în grija incertului
care va urma într-un mâine care pândește dincolo de spectacolul împreunării.
Firește, mă încearcă și îndoielile, dar mi se întâmplă doar când simt
amenințarea iluziei unei fericiri atemporale. Tot ceea ce ni se-ntâmplă în
acest împreună ne schimbă cu fiece clipă devenită trecut. Cu tine am învățat
despre iubire și împreună am dus pasiunea la înțelepciunea maturității, am
redus aceeași pasiune la puerilul unei nostalgii. Devenit-am alții, însă
erodați de aceeași incert: mai există viață în iubirea matură?
... de mine mă-ncerc și mă suport în
firescul tăișului sincerității. Făr' de tine,
sinelui îi este mai simplu și mai sănătos. Lumea-mi pare mai reală pe măsura
irealului amintirii noastre și roca zădărniciei se sfărâmă. Mi-e cel mai la îndemână
calomnierea iubirii și anularea trecutului comun. Am în față ere noi, care stau
în așteptare ascunzând eșecuri mărunte născute din frivolitatea liberului
arbitru. Care teamă este mai puternică: cea că am fost sau cea că vom fi? Știindu-mă
bine, mă văd ducându-te în uitare! Mai trebuie doar să aleg arma acestei crime.
Să fie lectura, scrisul, bluesul sau cognacul? Simbioza lor vindecă orice; pe
mine m-au vindecat de moarte.
... de nimic, am nimicul și imensa lui
neliniște. Antonimul totului, al întregului; un accesoriu afectiv și spiritual intangibil,
în timp ce nimicul se împarte la toți, fără a-și diminua valoarea...
marți, 21 aprilie 2015
Cu fiece amurg mă-ncep...
...
și mă îndrept spre punctul de plecare al existenței, în punctul de unde m-am
identificat în raport cu ceea ce știu despre mine, natura umană și Divinitate.
Ce-mi sunt mie, ce-i sunt lumii?! Nevolnicul reper ar putea să-mi fie
una dintre identități, însă în raport cu cine?! Incertitudinile mele nu s-au
acordat niciodată la arpegiul rugii universale. Aceleași dureri, suferințe,
drame și chiar tragedii, însă nici una dintre ele trăite cu aceeași
intensitate. Mi-a reușit ieșirea din mine, însă din slăbiciunile lumii, nu. De
ce mă reîncep în fiece noapte?! De ce nu îndeajunsul unei singure nopți?! Singurul
care mi-ar putea răspunde se irosește în toate nopțile lumii!
... și când umbrele cerului mă ajută,
primesc cu drag sugestii din partea astrelor. În lipsa monologului astral mă
închipui în dialog cu propriu-mi cinism. Ne aruncăm vini într-un crâncen
otrăvit de ură. Locuim de aceeași parte a sufletului cu iertarea necondiționată
pe care o acord semenilor. De aici și ura! Înghesuit în propriu-mi afect,
sufocat de bucurii și amărăciuni, izgonit de materializarea iertării și urii.
Iertarea e a lumi, ura e numai pentru mine. Ura se pleacă doar dinaintea
umbrelor cerului și privirea mea se ridică în strălucirea efemeră a astrelor.
Un soi de pace mă invadează și mult prea devreme mă pedepsește un alt răsărit.
Cel mai rău îmi este când umbrele cerului mă fulgeră și mă plâng. Mă liniștește
să știu că apa nu mă spală de păcate!
... și n-am întâlnit măcar o singură
noapte care să-mi aducă iminența finalului...
Poema distanțelor
nu
mă dau pe distanțele lumii,
nici
pe distanța căznită-ntre noi,
diateza
sindromului urii
mă
teme să-ți intru în voi;
dinspre
poli înspre tine se-adună
iubiri
sufocate în vid,
ce-ți
port eu în mine abundă
de
lacrimi, grimase și rid.
tu
pleci spre o parte sau alta,
te
caut în nord sau în sud,
iubirea-i
în vremuri unealta
amanților
cu suflet crud;
mă
iartă că-ți cer rezolvarea
distanței
compusă din vreri,
mă
simt vinovat în trădarea
iubirii
purtate-ntru-n ieri.
de
mâine renunț la distanțe,
denunț
ce-am aflat despre poli,
mă
lepăd de vechi alianțe,
de
tine și idoli frivoli...
luni, 20 aprilie 2015
Mi-e dor să te cunosc...
...
pentru că nu te-am întâlnit. Te știu din ceea ce oferi lumii și prin ceea ce-mi
oferi prin scris. Nu cred că există ceva ce mi-ar fi de trebuință în a ști despre tine, fiindcă îmi stai în gânduri așa cum îi stă bine în închipuirea
unui bărbat femeia care-i va schimba viața. Prin tine nu mă caut de iubire, mă
caut de așezarea în echilibrul perfect. Ceea ce viața mi-a refuzat va fi
împlinit prin locuirea ta definitivă, în mine. Îmi vei fi muză și vers, strofă
și cântec, însă te primesc și precum dezmierdarea unui chin care-ți dezvăluie
imperfecțiunea.
... pentru că nu te-am uitat. Mi-ai
fost părea puținul și neînceputul sfârșitului. M-ai locuit și acum îți reușește
și în lipsă. Ești ”My Funny Valentine”-ul meu. Nu lupt cu mine, nu lupt cu
amintirile, mi-e de un bine răvășitor, așa cum ești și nu mai ești. Sunt
diferențe cu care putem trăi, sunt temperaturi în care putem arde și mai suntem
fiecare prinși de un tu echivalent nostalgiei unui
martiriu edificator, împlinitor. O singură dată iubim astfel și există o/un
singur(ă) tu pentru fiecare.
... pentru ceea ce nu m-a împlinit. Am răbdare și timp,
chiar dacă timpul ne pedepsește mereu pentru irosirea lui... joi, 16 aprilie 2015
În noapte...
În
mine flux și reflux. În lume nimic, nici măcar scânteia unei pasiuni. Simt în
cei pe care-i cred capabili de iubire un soi de politețe a inimii, un îndemn la
neatârnare sufletească. Emoția căutată obsesiv o mai aflu doar în poeme, cele
aparținând altora și venită din alte vremuri. Minciuna este reflexul
condiționat al supraviețuirii, iar tăcerea... Tăcerea izvorăște din
înțelepciunea inimii și e preludiul oricărui sfârșit.
În mine flux și reflux și între ele o imensă tăcere...
marți, 14 aprilie 2015
Recviem pentru cei ce mai suntem...
”Moartea n-are sens decât
la
oamenii care au iubit
pasionat
viața.”
Emil Cioran – Lacrimi și Sfinți
Prea
multă tristețe în juru-mi. Se duc pe rând oameni dragi mie, care cumva erau
datori Divinității pentru a schimba lumea. Lumea aceasta nu le-a oferit mare
lucru, cel mai probabil câțiva prieteni care stăpânesc și respectă acest
deziderat (prietenie). Câțiva prieteni este mult prea puțin pentru câte ne-au oferit ei
nouă, celor rămași. Când mă gândesc la cei pe care i-am pierdut în ultima vreme,
totul începe cu un poate incert.
Poate sub motivul tristeții reîncep a
scrie. Cuvintele se adună greu într-un lizibil al gândurilor. Dincolo de
gânduri, neînțelegerea se zvârcolește căutându-se de logica întâmplărilor. Deși
știu că în dragoste și moarte nu am aflat logică, sufletul meu se încăpățânează
să descifreze aceste mistere. De ce iubim, de ce murim? Iubirea și moartea
sunt, și din nou mă agăț de un poate,
singurele certitudini, pe care însă le refuzăm cât trăim în intensul nostru. Nu
este un secret că iubind învățăm despre moarte, indiferent cât de mult am
refuza această complementaritate. Dacă asupra iubirii insistăm căutând-o, de
moarte fugim pentru că ne temem de ceea ce este dincolo de ea sau pentru că
iubim prea mult ceea ce nu am trăit încă. Dacă viața ar fi o entitate atunci
omul ar fi pentru ea singurul paradox acceptat.
Poate pentru că ei nu mai sunt nouă ne revine împlinirea trăirii. Le suntem datori
și când mă gândesc la ei am același gând: ei și-ar dori să trăim preaplinul vieții la
care ei nu au mai ajuns! Le datorăm ieșirea din disperare și durere, căci
pentru a trăi ei acestea, acum nu mai sunt. Suntem datori să le purtăm zâmbetul
pe propriul nostru chip, pentru a-l împărtăși celor care n-au apucat să-l
privească, să-l îndrăgească. Le vom datora mereu sarea lacrimilor, pentru că
amintirea lor este unul dintre puținele vii-uri din noi.
Cel mai
important este să nu uităm cine suntem. Aici poate-le dispare. Suntem ceea ce suntem și pentru că ei au făcut, fac
și vor face parte din noi...
miercuri, 8 aprilie 2015
Prea multe pentru prea puțin
Prea
multe drumuri străbătute!
Mult
prea puține netezite
și-n
cele rele-s așternute
iubirile
nechibzuite...
Prea
multe vise destrămate!
Mult
prea puține încă vii
și-n
cele reci ori fărâmate
doar
inimi pentru anatomii...
Prea
multe gânduri inutile!
Mult
prea puține împlinite
și-n
cele multe stau sterile
pasiuni
din suflete falite...
Prea
multe îmi sunt de trebuință!
Mult prea puține nu-s un chin
și-n
mine tu - o tainică dorință;
prea
multe pentru prea puțin...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)