vineri, 31 ianuarie 2014

Testament (VI)


Dincolo
de un cândva "noi",
ar trebui
să reziste amintirile.
Din nefericire,
amintirile noastre
duse la tarabă,
le-am schimbat
cu amintirile unui alt "noi".
Lumea mă plăcea
și mă compătimea.
La aceeași tarabă,
același negustor,
cu alte amintiri,
ale unei alte iubiri.
Și cum,
nu prima iubire nu se uită,
ci ultima:
iartă-mă!
Nu-mi amintesc nici numele tău.
Te numesc:
unica iubire.
Dacă mă poți a ierta,
îți las taraba
cu amintirile,
iubirilor mele efemere! ...

Testament (V)


Ajuns în iad,
mi-am cunoscut vecinii.
Adunați laolaltă
în jurul cazanului cu smoală,
depănând amintiri din alte vieți,
am ajuns la un consens.
Ne donăm cu toții cavourile
Guvernului României.
După ce vor caza sinistrații,
le va rămâne
și de o tabără politică de vară.
Poate așa ne iartă Dumnezeu păcatele,
precum la iartă neputincioșilor.
Iar guvernanții, vor da de pomană ...
portofoliile ministeriale,
celor năpăstuiți de competență!

Testament (IV)

Alpha și Omega

Refugiat în alte emisfere, las criticilor mei cu limbă-nveninată dar și decedată, DEXT-ul (dicționarul expresiilor și trăirilor).
Caută agonie, 
amăgire,
..., 
blasfemie, 
...,
desfrânare,
dezvirginare, 
eros,
...,
fericire,
iubire,
...
sex,
trădare, etc. 
(adăugați voi ce se poate, ca să nu vă încarc eu inutil memoria)


O singură explicație pentru toate: numele meu! Este tipărit cu cerneală simpatică. Nu se poate copia! Se studiazã în doi la focul șemineului, sau în grup - la foc de tabără. Înainte de studiu evitați pe cât se poate băuturile acidulate și fără alcool.
(suc beți -> suc puteți)


După studiul elaborat și în exces aplicat, ne vom contopi.

Eu sunt voi,
voi sunteți eu.
Nimic nu ne diferențiază;
și nu ne definește! ...

Testament (III)


Întotdeauna mi-a plăcut Chopin, pentru banalul motiv că nu și-a împlinit iubirea. Avem ceva în comun: am fost uciși de iubirea neîmpărtășită. Am iubit ceea ce nu ne merita, iar la rândul nostru am fost iubiți de ceea ce nu meritam. Măcar ascultând Chopin, vom învăța a iubi muzica. Ar fi primul pas din ce înseamnă iubire. Restul va veni de la sine … 

Pășiți cu răbdare; numărați-vă pașii ... 

miercuri, 29 ianuarie 2014

În ...


În cuantumul căderilor în tine
am să primesc un ultim dor,
și-un îndrumar al binelui de sine
îl voi citi în timpul cât cobor;

În iadul care te refuză
îmi cântă-un înger înnegrit de fum
și-n timp ce Dumnezeul tău m-acuză
sculptat-am nudul tău în scrum.

Rostesc timid să-mi dea iertare
și-n taină cer clemența amnistiei
Divinului i-aș da sfidare
să-mi dea tristețea veșniciei! 

În umbră m-am zidit în așteptare
și chipul tău îl văz în agonie
în rugăciuni nu cer iertare
ci să-mi fi soață-n veșnicie...


marți, 28 ianuarie 2014

Între foc și apă ...


M-am născut, cu foarte mult noroc, sub zodia soarelui. Simt focul în pasiuni, trăiri, dar mai ales în agonie. Pentru fiece pasiune dovedită și ulterior investită m-am ales cu întoarcerea ei în mine înzecit, dar sub forma răvășirii. În mine niciodată n-a fost loc de tocmeală când afectului i s-a cerut de iubit sau de dăruit. Asumarea oricărei pasiuni implică rațiune; știind despre rațiunile mele și despre cele ce pot ele a întâmpla, am ales mereu asumarea dincolo de căderea flăcării înspre mocnit, în timpul consecințelor și învățăturii din ele. Când mă arde de trăire mă știu în febră majoră, provocându-mă între cunoscutele limite și infinitul închipuit. Mă cațăr, târâi și zgârii; plâng și răcnesc în durerea împlinirii. Cobor soarele în pieptu-mi și las umanitatea-n beznă, căci nimeni nu mă recunoaște în acea transfigurare. În amorul arid se scrum dramele trecutului, născând drama prezentului; tragedia comună în care își găsesc locul toate dezvăluirile Pandorei și sfidându-l pe Dumnezeu, inclusiv speranța. Nu de speranțe mă arde pe mine, mai degrabă de poticneala în ele. Să arzi totalitar incandescent implorând apa să-ți potolească setea! Singurul paradox acceptat în iubire, să arzi știind că ai să te stingi.
Și vine și timpul morții; timpul în care nu-mi mai este în putință și dorință decât nimicul. Mi-e sete de liniște, iar de mirosul stârvit al agoniei mă tem începând din tenebrele proprii; aș renunța la mine, la vlaga rămasă, dar am nevoie de răspunsuri. Am nevoie să mă știu viu și-n partea infinitului cu minus, să mă ciocnesc titanic de rigorile suferinței. Să mă îmbălsăm cu ea și sângele să se caute de febra soarelui. Să reintru în bezna lăsată umanității, noaptea să-mi rămână noapte și-n zi; să mă umblu prin cenușa aleilor cu chipuri încruntate și priviri coborâte-n bernă. Să-mi treacă de sete și spre mine să curgă izvoare din muntele unde m-a înălțat iubirea. Înnecăciunea să-mi fie noua stare de teamă să ajung a implora Divinul pentru întoarcerea-n infernul anterior, unde știu că voi regăsi din nou focul. Din focul unei pasiuni m-am stârnit spre soare, în focul agoniei m-am regăsit în netihna ființei. Apei îi rămâne doar limpezimea și forța cu care poate stinge setea oricărui dintre focuri.
Acum ... pasiunilor mele li s-au urât de înălțimea munților și de libertatea apelor coborâte din amonte. Apei i s-a urât de neputința de a stinge soarele. De atunci apa are în grijă focul din stihiile noastre, cum altfel decât pedepsindu-ne?! ...

Fără irosire ...


Cine suntem!? La astă întrebare voi încerca să ofer răspunsul în ”Reguli înspre destinație”. Cititorule ... intră în tine și dă-ți singur răspunsurile. Nu avem nevoie de absolut nimeni pentru a fi ceea ce suntem, sau pentru edificare. Îndrumarul experimentat deja este valabil pentru un destin înfăptuit; neînfăptuitul se construiește sau rectifică prin firescul sau nefirescul parcursului. Avem o forță imensă, superioară oricărei viețuitoare și trimiterea este către rațiune. Mintea noastră, creierul nostru este singurul responsabil pentru interpretarea sentimentelor, emoților, nevoilor. Același raționament este autorul neformal al conștiinței. Inclusiv conștientul și subconștientul sunt rezultatul psihozelor tratate sau netratate.
Existențial suntem alterați în măsura în care ne-am permis introspecția. Cei care au atins acel spațiul al metafizicii pot fi superiori sau inferiori alterării de bază. Suntem expuși în permanență trădării și minciunii pe care noi înșine o provocăm. Cei mai evoluați stăpânesc arta disimulării, arta perfidă a trăirii în umbra cuvintelor. Ridicată la rangul primordial al unei existențe, această artă din umbră devine beznă. Ceea ce nu mai putem înțelege, odată atinsă astă stare, este faptul că raționamentul cedează iluziei. Ne simțim protejați în spatele cuvintelor, în arta așezării lor, rostirii lor; motivele false sunt date în vileag de faptele noastre. Putem spune sau scrie orice, gesturile, faptele spun despre noi totul. Nu voi uita niciodată acea rostire anonimă, dar plină de adevăr: ”Cuvintele spun despre oameni, mult mai multe decât spun oamenii prin ele”.
Se impune întrebarea ... de ce ne-am irosi la nesfârșit într-o artă devenită între timp minciună? Lipsa unui raționament care se bazează pe argumente denotă boala minții. Se va întâmpla psihoză, nevroză, ulterior necroză. Cu toții deținem harul irosirii, din păcate nu aflăm nici măcar în conștiință sau sinele evoluat argumentele rămânerii în starea irosirii. Mai risc un contraargument unei irosiri prin știința conversației sau a scrierii: nimănui nu i-a reușit transpunerea artei disimulării prin cuvinte, rostite sau scrie, în fapte sau gesturi; nu spun că nu există și astfel de reușite, dar ele sunt atât de rare încât în spatele lor stă doar sinceritatea cuvintelor la acel moment, în spatele lor stă renunțarea sporadică la minciună.
De la mine, (ne)dragii mei să nu așteptați niciodată decât brutalitatea sfântă a sincerității. Franchețea este tot un soi de disimulare, la un alt nivel deoarece presupune și puțină diplomație care este tot prefăcătorie; tocmai de aceea mi-am permis și renunțarea la ea. Nimeni nu merită irosiri, nici măcar pentru mine nu mă voi mai irosi; de aceea nu-mi mai sunt de trebuință nici reverențele ...     

luni, 27 ianuarie 2014

Evoluție



Cum ar fi vremea, dacă aș reveni în tine? Nu ți-ar mai ploua în mansarda inimii, nu ți-ai mai inunda vecinii și ai sta numai pe balcon, acoperindu-mă ca pe un demodat Romeo, cu petalele ofilirii tale.

Cum ar fi sexul, dacă voi înnopta la tine? Din arta, decădem la prostituție, ne vom trata de boli profesionale și vom sfârși în sanatorii.

Cum ar fi agricultura, dacă aș sădi pentru tine - în mine - sămânța dragostei, a geloziei, a posesivității, a urii, a invidiei, a dezamăgirii, a disprețului vis-a-vis de tot ce este uman? Cu certitudine, as fi grânarul universului.

Cum ar fi politica, dacă mi-aș deschide o ambasada în tine?
Istoria ar consemna unicul război mondial al sexelor (demn de consemnat), până la capitularea mea, ultima dorință fiind să-ți devin teritoriu vasal!

Cum ar fi să nu te fi cunoscut? Era liniște. Dar fiind ca și tine un optimist congenital, suntem unii dintre pionierii evoluției. Cu certitudine, suntem deja istorie!

duminică, 26 ianuarie 2014

Când nu ... (I)


Când în tine afli nimicul, practic nu mai exiști ...
*
Când ești acaparat de gânduri, nu-ți valorifici nici existența, nici ființa ...
*
Când te abandonezi ludicului, nimeni nu te mai crede ...
*
Când iubești definitoriu nimănui nu-i ești de trebuință, căci nimănui nu-i cu suportabilitate un atare simțământ ...
*
Când te bântuie gândul suicidului, nici Divinul nu te mai ascultă ...
*
Când te lepezi de sinceritate și onestitate să nu aștepți miracolul iertării ...
*
Când nu ți-ai împlinit menirea, nu se-ntâmplă eșecul; ești doar unul dintre multele accidente aparținătoare umanității ...
*
Când taci, nu înseamnă că în jurul tău toți sunt în surzenie ...
*
Când plângi nu îți irosi lacrimile; ele pot fi sursa fericirii altora ...
*
Când râzi fă-o ca și cum ai iubi, total; astfel nu vei trăi sentimentul împlinirii ...
*
Când vorbești ai în grijă să nu fi auzit; este singura cale spre lipsa erorilor, ulterior a eșecului ...

Orație pentru suflet


Mi-e gândul în netihna pândei; dorința-mi stă în așezarea dintre neînțelesurile lumii și s-ar uita în soare, iar el să-mi arză orice neputință. Soarele pe furișate să se coboare în aridul deșertăciunii stârnind incandescența, să se ascundă apoi în spatele semilunii reci lăsându-mă în ape glaciare. Să-mi fie într-un arctic ruina dorințelor arse, regăsindu-mă în interzisului îndepărtare. În hătul nimănui să mă aflu în nepotrivitele lacrimi care amenință prin dezlegarea soarelui din captivitatea semilunii.
La întoarcerea printre semeni să-mi port cu barbarie forța dobândită din bătălia antonimelor; să fiu înzestrat cu iertarea lunii și sfada soarelui. Să-mi fie zămislit zidul unei temelii ființiale redobândite și-n el să ascund taina unui Manole neîntinat de păcatul iubirii. Să mă îmbrac în albul nepârguit al zidului și să mă amprentez în lumină. În fascicul să simt absorbția vieții, și-n pragul unei cedări nervoase să mă târâi agonizant spre patul de campanie, acompaniat de corul perseidelor revoltate de al sufletului abandon.
La ce-mi prisosește netihna când ea-mi induce incertitudini? Viața nu-mi este de niciun folos certitudinii și nimănui nu i-a reușit formula anulării unei incertitudini prin interferența cu o altă incertitudine. În tăcerea lunii poți afla tainele scăpate din boemul lumii și în monologul soarelui poți afla furia parvenită din frustrarea aceleiași lumi. Când sufletul te părăsește vizitând astrele, la revenire simți completarea unui ancestral care te obligă. Întoarcerea dintre astre te obligă la curtoazia neprefăcută a irosirii prin dăruire; ai cerut dreptul la cunoașterea vieții și ai dobândit acea cunoaștere, atunci asumă-ți împărtășirea cunoașterii, îmblânzirea neputințelor lumii și adoptă-ți singura reală iubire, singurătatea. Vei fi doar tu și ea, iar între voi îți va sta în veghe nerostită sufletul ...

sâmbătă, 25 ianuarie 2014

Despre indecența unei glăsuiri


        Nu am nici un motiv să folosesc facebookul. Scuze aș găsi, câteva, dar nu schimbă cu nimic lipsa motivației. Aș fi ipocrit dacă nu aș recunoaște că în timp am găsit câțiva semeni interesanți, cu care poți lega o conversație extrem de plăcută și decentă, dar acest eveniment este o raritate pe această platformă de socializare, încât o pot trece în categoria scuze. Cu siguranță, nu pot avea pretenții de la personajele care folosesc o platformă publică, dar pot fi selectiv.
Necazul ăstor platforme/siteuri de socializare este indecența. Nu mă refer la limbajul folosit, pentru că aș fi penibil să cer alfabetizarea unei națiuni care nu-și dorește asta. Mă refer la indecența unei apariții inoportune într-o conversație, sau intercalarea într-un schimb partinic de comentarii. Clar! Mi se poate reproșa faptul că dacă am ceva de spus partinic atunci să o fac în privat, nicidecum în spațiul public; dar am o replică aici: nu cumva o postare personală, aruncată fie ea chiar în spațiul public, prin modalitatea de adresare, să îndemne la selecție? Cât de imbecil poți să fi sau deveni, să nu realizezi că ești depășit de o discuție? Citesc suficient de multe postări care-mi trezesc interesul prin îndemnul ”subversiv” la introspecție și aflu în subsolul lor numai grozăvii. Nu mă refer la pseudo-intelectualitatea minoritară, că încă mă descurc răbdător sau indiferent cu cei din acest contingent, mă refer la cei sărăci cu duhul , sau pe înțelesul majorității proști grămadă. Ce mama dracului te poate împinge să-ți dorești cu tot dinadinsul, a-mi demonstra că meriți atenția mea sau a celui/celei vizat(ă)? Între indecența unei interpelări și posibilitatea exprimării hemoroizilor care te chinuie nu aflu nici o diferență.
Mă puteți înjura cu tot patosul pe care îl regăsiți în voi, este inutil. Folosiți-vă patosul în socializările celor egali vouă, într-o repriză de sex-aventură cu cine v-ați cuplat de pe celebrele platforme (pentru a fi mai convingători), ori în rugăciunile glăsuite în taina nefirescului, nu înainte de a verifica dacă nu ați devenit urecheați, căci după cum zice proverbul ”ruga măgarului nu se urcă la cer” ...  
  

vineri, 24 ianuarie 2014

Când trecutului îi șade bine ca trecut


Bine-ți mai șade în amintirile mele. Stai comod și te bucuri în tăcerile tale de fiece zvârcolire, fiece tresărire a ființei provocată de tine. Nu e loc de amăgire, adică nu provocate de tine, mai degrabă de ceea ce ai fost cândva. Când totul se reduce la trecut, la ”ai fost”, crezi că mai contează cât și cum ai fost? Oricărui trecut îi șade bine într-o conștiință doar asumat (trecutul), în condițiile în care asumarea parvine unei disecări milimetrice. Iertările se pot acorda doar nefăcutelor, nicidecum neisprăvitelor, neîmplinirilor sau eșecului.  
Din orice se poate învăța ceva. Este indicat a învăța cel mai bine din dăruirile aflate în eroarea unei persoane nepotrivite simțirilor și trăirilor tale. Aceste eșecuri nasc agonii nonformale, care inițial te usucă apoi te golesc de simțăminte, emoții, valori, principii și finalmente, de ființă. Urmează autoflagelarea. Ai devenit progenitura nimicului împerecheat cu agonia. În tine zace atâta întuneric și ești lipsit de vlaga oxigenului, încât orice viziune demiurgică se caută inutil de chibrituri.  
Dacă tot îmi mai arde secvențial de trecutul comun, de tine, atunci mă rog Divinului să mă arunce în cel mai îndepărtat trecut posibil, undeva la începuturile pământului, unde tu fiind Eva, mie nu-mi mai rămânea decât supliciul obligatoriu al singurătății. Ai fi trudit la rându-ți în aceeași singurătate, dar supliciul tău era mai mare pentru că nu aveai cu cine-l împărți, poate chiar împărtăși. Toți pământenii ar trebui să spunem un bogdaproste Divinului pentru înzestrarea Adamului și Evei cu orgoliul mărunt; fără acest orgoliu inițiatic și inițial, în prezentul perpetuu toți am fi suferit de toleranță și indolență, și pretindeam nevrednicia veșniciei în toate, cu precădere în iubire. Acestu-i și motivul pentru care-mi este mai drag trecutul altora, decât ăstălalt, cel personal ...

joi, 23 ianuarie 2014

Drama este arta celor care și-o permit


Îmi permit din nou o indecență. Nu cred că surprind pe cineva înfierând tragicul și comicul din viața reală; trebuie recunoscut prin probatoriul universal că viața cuprinde ambele valențe, comicul precum un hilar ridicol, respectiv drama, amarul ca și persecuție efectivă a afectului. Drama, pentru cei neinițiați în ale ei, este o piesă de teatru în care se redă imaginea vieții reale în datele ei contradictorii, în conflicte puternice și complexe, adesea într-un amestec de elemente tragice și comice (definiție DEX). Totodată, drama raportată la individ este un conflict sufletesc puternic, care produce individului mari suferințe morale (DEX). Ce este viața altceva decât o scenă în care toți suntem actori, cu diferența că prestația fiecăruia ține cont de implicare și empiric?! Individual, o dramă interioară se citește inclusiv pe chip, se vede în rătăcirea personală; drama personală în majoritatea cazurilor  autosemnalate este doar un teatru ieftin de al cărui spectacol gratuit, (sincer – sâc!), m-am cam săturat. Nu știu dacă mă fericește sau nefericește faptul că tot mai mulți dintre cunoscuții mei refuză genul, dar știu doar că suntem din ce în ce mai numeroși cei care preferăm drama doar ca artă.
Viața este percepută și trăită ca dramă doar de cei cu afinitate spre introspecție, spre căutare; cei care sunt neliniștiți dorindu-și aflarea într-ale vieții, un soi de rost. Viața nu înseamnă doar cotidianul și ceea ce implică el, viața înseamnă și un timp pentru tine, pentru sinele avid de recompensa binemeritată supraviețuirii în indecența cotidianului. Timp pentru tine, pentru sine!? Nu se există negăsirea lui; se va rupe din ceva ce-ți prisosește, somn, tv, activități casnice sau socializare doar de fațadă. Timpul nu prisosește nimănui și nimeni nu-și permite o rigurozitate precisă în împărțirea lui. Timpul se găsește în timpul real, trebuie doar să-i dăm credit. Să trăiești și pentru tine poate fi adeseori mai important decât să fi util societății, pentru că mereu societatea va dispune de suficienți robitori în cauzele evoluționismului. Nu-mi este de cerință cuiva, ceva anume. Fiecare își cunoaște limitele, sau ar trebui să o facă. Doresc doar a atrage atenția asupra faptului că dacă pentru societate și individ în raport cu ea totul se reduce la existența prin respirație și remunerație, atunci să lase interpretarea dramei la latitudinea celor care au cursuri de actorie și regie. Statutul lor irevocabil va fi cel al spectatorului. Nefericirea românilor este că în astă dimensiune națională munca nu este răsplătită și apreciată suficient, astfel încât spectatorul să-și permită a încuraja artele prin prezența în sălile de spectacole. Și dacă bani de bilet nu ai, și ți-e un dor teribil de teatru, atunci de ce să nu prestezi tu însuți? Zău dacă aici am aflat vreo logică ...
Hmmm! În cazul individual, lucrurile se schimbă foarte mult. Dramele existențiale au un fundament neîndoielnic; se regăsesc în foarte puțini, deoarece cei care știu a trăi dramele interioare întâlnesc adeseori tentația unei sinucideri. Trăirile lor frizează deliriumul, dar niciodată în trăirile lor care nasc lucidități crâncene nu vei găsi expresii de îmbărbătare, ori cuvinte gen speranță, fericire și împlinire decât în varianta îmbrăcată decent a unei negații. Nihiliști, negativiști, și sceptici sunt definiția arogată de către prima categorie, respectiv a celor care nu-și permit bilet la teatru. Pentru ei ar fi mai de preferat instalarea definitivă a delirumului, decât continuarea luptei în ideea unei asceze, cumva-undeva dinaintea morții. Frământările lor îi mântuiesc pe cei neîncepuți de viața ca dramă și îi aruncă în hăul indescriptibil al neantului pe cei aflați în convalescență. Rostirea lor răspicată și neînduplecată este incomensurabil mai izbăvitoare decât o mie de psalmi, căci ei dețin răspunsuri la multe dintre întrebările pe care le-am aruncat din noi, tocmai din teama de cunoaștere. O fi un chin să-ți reușească autocunoașterea, să afli despre tine și mai ales din ceea ce nu-ți place în semeni să regăsești în tine, dar acest chin este doar preambulul liniștii ulterioare. Să te ai pe tine este mai important, chiar dacă mult mai dureros, decât a deține un portofoliu uman nesigur pe el, neloial și uneori disperat. Prietenii nu vor depăși niciodată numărul degetelor de la o mână, iar amicii cu perspectiva onestității la vedere nu depășesc degetele ambelor mâini.
Prefer arta ca artă în orice formă a ei. Prefer omul ca om în forma lui bizar-autentică. Prefer onestitatea în profunzime, nu în suprafața ei. Niciodată nu voi face rabat de la principialitatea-mi, nici dacă voi fi ars pe rug pentru asta. Nu îmi este de un martiriu, pentru că m-aș reîntoarce în stradă. Prefer scepticii pentru frumusețea filozofică a deliriumului, pentru răspunsurile supuse relativului, dar mai apropiate de realul vieții, mai apropiate de tragicul decât de comicul ei ...


luni, 20 ianuarie 2014

Extirpare


Și dacă în mine ar zace taina nemuririi, tot nu s-ar explica nevoia ăstei lumi de a mă știi captiv în lagărul ei existențial. Nu-i de nevroză planetară, dar de nevroză tot îi diagnosticul ăstei adicții. Respir tot mai greu între semeni; mi-e ca și cum în juru-mi se expiră sulf. Ceața crepusculară m-ar salva aparent de neliniștea din semeni; aparenta lor dependență îi determină să-mi deterioreze martiriul. Nimeni nu devine sfânt doar pentru că nu se descurcă cu propria-i ființialitate. Mai degrabă devine un imbecil sinistru, demn de alcovul unei domnițe violate în somnul nepașnic al lumii, de înșiși zeii Olimpului. Mi-aș dori o dispută încrâncenată pentru paternitatea bastardului din alcov, dar pentru ei este mai interesantă paternitatea zvârcolirilor mele; pentru asta și-au făcut oști din semeni și viața mi-a devenit un câmp de luptă.  
Mi-ar fi în simplitatea firii să abdic și să continui cu munca silnică datorată reeducării din lagăr, dar mie niciodată nu mi-a plăcut să îmi exist în simplitatea firii. Mi-s complicat pentru că în lipsa unor adevăruri certe, am fost nevoit să le descopăr și dacă erau ascunse prea bine în adâncul tinei, atunci să le inventez. Sunt produsul incestului afect-rațiune; liberului arbitru, spiritualitatea, i s-a făcut de  lehamite și m-a părăsit în singularitatea demiurgică. Cât de patetic poate fi Divinul, dacă-i este de trebuință fiece suflet scăpătat din lanțurile vieții?! Supraviețuitorii câștigă respectul plebei, și tot dintre ei se aleg formatorii curentelor filozofice existențiale. Ce neghiobie regăsesc în perpetuarea aprofundării absurdului. Viața este un absurd infinit, iar lagărul se prelungește în fiece vârf de stâncă, picur de apă și rouă, în fiece verde în care pulsează viul.
Mi-e nepermis un flirt cu doamna Moarte, iar ea a primit interdicție din partea tribunalului celest. Povestea cu ”fiecare-și cară crucea, căci nu este mai mult decât poate duce” este bârfa preferată a îngerilor; noi ne-am fi dorit să ne naștem cu toții cioplitori în lemn și piatră funerară pentru a ne ușura crucea sau a ne modifica în necrologul ei, data eliberării din lagăr. Evadările sunt pedepsite aspru, prin amenințarea cu iadul, o teamă nejustificată din moment ce canicula își revendică tot mai des verile existenței planetare. Mă voi păstra în veghea permanentă a câmpului de luptă și voi ucide cu bărbăție orice provocare vrăjmașă. Voi lăsă hoiturile să putrezească în inchiziția tutorelui pământ, până când eu personal voi deveni un abces supuros și zeii sau însuși Divinul, mă vor extirpa pentru prevenirea septicemiei universale ...  
     

duminică, 19 ianuarie 2014

Despre înfierarea nimicului


Cum se poate scrie istoria a ceva ce nici măcar nu a existat? Este suficient să îți dorești ceva pentru a obține? Unde ne stă ascuns curajul acțiunilor, faptelor sau gesturilor care ne califică în vederea unei împliniri? Curajul stă în aceeași ascunzătoare și când este vorba despre recunoașterea unui eșec. Iluziile nu-i vor ține niciodată de foame afectului. Iluziile se servesc perfuzabil sau prin aspirație, fiind singura absorbție imediată și garanția intrării în sevraj. Afectului îi este de trebuință intoxicarea concretă, boala agoniei, nicidecum sevrajul unei iluzii.
Mi-e afectul în spasme, într-un soi de comă necontrolată. Toate bazaconiile ăstei lumi se așează la rând în fața ușii casei afectului. Îmi este auzul crestat de tot felul de rostiri, dar mai cu precădere de nerostiri. Rostirile le știu deja pe de rostul și în rostul nepotrivit. Nerostirile sunt cele legate de neputințe, de trădări, de minciuni. Au aroma unei evlavii reverențioase, dar ascund mârșăvia unei lașități care îmi repugnă total. Le aud din străfundurile tainei și le conjur să rămână în spațiul lor pestilențial, locul unde creația lor s-a împlinit dincolo de nimic; ăste nerostiri le simt precum profanarea nimicului.
Nimicul este asceza conștiinței. Nimicul este atingerea liniștilor. Nimicul este doritul ascuns al ăstei lumi când este izbită de și în limitele ei. Nimicul este începutul necunoscutului, provocarea sălbăticiei din noi. Nimicul este șansa redresării umanității. Nimicul se poate identifica cu iertarea Divinului; pornind din nimic, după atingerea lui, suntem dincolo de uitare și primim viața nouă care poate fi altceva-ul pentru care am fi ucis în viața anterioară nimicului.
Dacă nimicul vă este străin, în neputința și teama vieții, lăsați-mi-l mie. Mereu m-am descurcat cu el. Rogu-vă ca un ultim gest cu bunăvoință și demnitate, dacă vă este prea mult renegați-mă. În mine nu este loc cu supărare ...   

Sufletul meu prinde rugină


Rațiunea îmi semnalează că ființei mele i-ar cam arde de iubire, sau de ceva simțire serioasă. Ființa mea vrea ceva să dăruiască, nu vrea erotism, nici eros. Afectul meu este imun la mesajul rațiunii! Cum vine asta? De când rațiunea își revendică iubirea? Ceea ce mi se-ntâmplă prin simțuri este o anomalie. Trebuie să mă caut de mine, fără umbra compasiunii deasupra-mi. Găsesc putință și în a fi salvat. Nu-mi doresc a fi salvat, dar poate fi o soluție. Am salvat multe suflete în curândul trecut, poate e vremea unei mici rocade. Măcar odată. Promit să uit repede și să nu mă predau adicției! ... și nici eu să nu o confer!
Neînlănțuiților li se refuză manifestarea libertății. Puțini cunosc prețul libertății, puțini știu a o aprecia. Libertatea este valoroasă sub impulsurile rațiunii, căci sub impulsurile afectului îndeamnă ființa la robia unei noi iubiri, ca de obicei inutilă, iar sub directa oblăduire a spiritualității, libertatea va aduce consolarea îndobitocirii.
 Profitând de lecțiile despre libertate, am aflat despre prea multe în astă lume și nimic nu m-a mulțumit. Relativismul îl regăsesc în toate, iar certitudinea devine tot mai singulară în acest haos. Este bună în alternanța unei evoluții și rugina sufletului, dar sub supraveghere atentă. Un suflet uitat în rugină se va sfărâma la prima atingere, pe când un suflet sub îngrijirea ruginii va recunoaște singur momentul în care să transfere rugina lanțului care l-a cuprins, cum altfel decât cedând pasiunilor interzise rațiunii.
Mi-e ciudat când rațiunea mă vrea în plenitudinea manifestării afectului, când trecutul mi-e plin de războiul celor două entități. Rațiunea nu i-a cedat niciodată afectului, pe când afectul a fost mai tolerant. Această toleranță îmi sună a fatalitate, a ruină făr’ de rugină în finaluri. Joc un prelung preludiu al unui final inevitabil ...  
    

Finitudine


Nu mai simt nimic! În ultima vreme le-am amestecat pe toate anapoda: trăiri, rațiuni, simțiri, trebuințe, banal, diurne, nopți. Sunt vidat pe de-a-ntregul. Citesc, vizionez filme, scriu. Mă preocupă ocultismul ca și studiu; nimic periculos sau mai mult decât până acum. Am dat la spate orice complicație. Nu mă irită riscurile, mă irită lipsa pasiunii în acțiune. De două zile sunt precum un mort-viu. Nu-mi este nimic de trebuință, nu-mi lipsește nimic, nu-mi ajunge nimic.
Sunt om, deși nu-mi place această sintagmă. În consecință sunt supus erorilor și dețin limite. Nu cred că a sosit clipa remarcării lor; mai degrabă mi-ar fi de utilitate o pauză de viață, de semeni, de gânduri, de conversații, de banal, de la implicare. Nu există vinovați în astă stare, există doar posibile victime dacă se va insista în acostarea mea. Doar eu mi-s responsabil de acest abrupt, acest condescendent inutil.
Acum sunt fără soluții. Nu sunt în căutarea lor. În real, nu mă aflu în căutarea a ceva sau cuiva. Probabilitatea unei oboseli există, dar mai degrabă mă gândesc la dezamăgirile din ultima perioadă. Prea mult patos și implicare în acțiuni și persoane fără viitor. Din nou îmi spun că vina îmi aparține exclusiv. Semenii dau și își oferă cât le stă în putințe. Am învățat la timp că niciodată dragostea cu de-a sila nu-i cu putință sau de rezistență în timp. Generozitatea este o pedeapsă cu consecințe devastatoare. Generozitatea este una din marile mele ”calități”; dacă nu o voi gestiona cu atenție risc schimbarea (fila) cu (miza) păstrând terminația ”ntrop”. Și pentru ce?! Niciodată nu am avut pretenția unei reciprocități sau măcar a mulțumescului adiacent unei bune creșteri, dar în ultima vreme s-a dus dracului și respectul pe care îl primeam, chiar fie el în doze mici.
Nu iau măsuri extreme, nici măcar măsuri (simplu). Încerc să mă iau pe mine de toartele sufletului și să mă scot înspre edificare. Ceva răbdare cu mine voi avea, suficient cât să revin la normalitatea cu care sunt obișnuit. Dacă acum mi-este dat să gust otrava din semeni și gesturile lor, atunci să-mi fie masa plină. Am antidotul oricărei otrăvuri umane, dar ceva simțire că nu este cu suficiență, există. Cu certitudine undeva s-a rupt ceva definitoriu în mine! Nici măcar tristețea mea provincială și arhicunoscută nu mă mai vrea. Om trăi și om vedea cât va staționa în mine astă finitudine. Voi da de știre vouă și cerului, atunci când ceva se va schimba ...       

În agonie (IV)


Gânduri, gânduri, gânduri! Așezate în cuvinte spuse ori scrise, ele devin istorie ...
*
În ce domină mai mult expresivitatea afectului, în rostiri sau în măștile neprefăcute ale chipului? Dacă în momentele de agonie ne-am acoperi fața cu mâinile, nu ar mai fi deloc trădare. Nu mai avem chip de arătat și nici nu se aud rostirile ...
*
Iubesc și eu ceva în viața aceasta?! Aceasta-i altă întrebare ...
*
Cărțile au și ele un destin al lor, o viață a lor. Ce tâmpenie! Drama acestor cărți coincide cu drama umanității, doar pentru banalul motiv că sunt scrise de oameni.
*
Suferința ne arde numai cu flacără rece. Nu găsesc nici o altă explicație pentru care ea nu ne părăsește niciodată ...
*
Stările de plictiseală nu includ viața, altfel renunțam demult la ea. Câte miliarde de respirații se aud inutil în același timp ...
*
Cei care vorbesc des despre încâlcelile din destinele personale mint. Au descoperit cuvântul destin și îl folosesc doar pentru că le sună plăcut în ureche ...
*
În orice suferință zace în ascuns o dorință. Odată deconspirată, dorința se tranformă în dramă ...
*
Doar cine trăiește la extreme poate vorbi curajos despre viață. Cine trăiește oscilând între ele poate vorbi argumentat doar despre răul de mare ...
*
Prin dragoste ne justificăm nevoie de sexualitate, prin căsătorie o legitimăm ...
*
Când două suflete rănite se întâlnesc în astă lume, vinovată nu este providența ci atracția nefericirilor ...

Vicisitudine


Să avem parte de atâta hazard în astă viață încât să o renegăm? În fapt renegarea este forma prin care refuzăm provocările, prin care ne etalăm temerile. Mă depășește mai mereu atitudinea revoltată a celor resemnați. Realizez paradoxul revoltă în resemnare. Fac referire la revolta neputinței, acea tânguire conformă cu neajunsurile pricinuite de lipsa implicării. Vrem cu putința neputinței, cu teama învinsului dinainte, cu perversitatea unei lașități ascunse; vrem totul doar prin implicarea umbrei.  
Cunoașterea presupune foarte multe experiențe. Nu este îndeajuns să citim despre reușitele sau eșecurile altora, nici să aplicăm aidoma pașii existențiali ai unor predecesori versați. Asumarea în empiric este totul; asumarea presupune gândirea spre previziune și preîntâmpinare a evenimentelor, iar trăirea depinde de pasiunea ca implicare în tot ceea ce presupune acțiune. Pentru a atinge cunoașterea necesară unei evoluții revelatoare avem nevoie de cauză și efectele ei, pornind de la cauze.
În general ne sunt pe plac riscurile care se presupun a fi minore, chiar de neglijat. Este oare acesta un motiv să nu ne temem de consecințe? Este mult mai simplu decât pare. Totul, dar absolut tot ce se petrece are consecințe doar în prezentul conștiinței, singura în starea de veghe permanentă. Raportându-ne inconștient doar la trebuințele firii, care ar fi motivul pentru care am lua în calcul reacția celorlalți? Aproape nimic nu se poate realiza în singurătate decât singurătatea însăși. Atunci, dacă tot suntem în contactul cu semenii și îi folosim în varii acțiuni, de ce trebuie să ne implicăm în trăirile lor, când abia suntem capabili în a ne ocupa de ale noastre? Suntem uneltele reciproce prin care ne rezolvăm problemele. Niciodată cele de viață și moarte, pentru că ele aparțin intimității, mă refer doar la cele simple, cele care oferă soluții imediate.
Nimeni nu a afirmat vreodată că viața este simplă, decât dacă este un prost superficial și artificial. Viața este ceea ce suntem în individual, iar în societatea viața este produsul interacțiunilor noastre, a contactelor umane pe care le deținem. Îmi place viața, dar fără implicarea majoră a semenilor. Îmi sunt de mare ajutor doar pentru a găsi raportul perfect dintre nefericirile lor existențiale. Orice existență în plusul conștiinței mele mă obligă. Detest să fiu obligat doar pentru că am conștiință, ceea ce înseamnă că există mereu riscul să-mi pese ...



sâmbătă, 18 ianuarie 2014

Viridiana


Un film straniu. Straniu!? Trebuie să pot mai mult. Încă sunt sub impresia filmului. Am ales să văd acest film tocmai din cauza acelei plagiere-parodie-grosolănie a tabloului lui Da Vinci ”Cina cea de taină”.
Nu voi insista, pentru că mă gândesc că vor fi câțiva care își vor dori să-l vadă. Un film clasic, alb-negru, poate cel mai bun film regizat vreodată de Bunuel. Filmul are de toate. Mai precis sunt vreo șase lumi într-una singură . Plecând de la catolicism și rigurozitatea lui până la haosul unei cohorte de cerșetori care profită de o aparentă libertate.
  Dincolo de extremele care se regăsesc în film, ceea ce mi s-a părut mie de remarcat este lipsa antitezelor. Este clar că ele există, dar totul se rezumă la naivitate și filantropie subversivă raportată la profitarea ulterioară prin violența unor minți descreierate și alcoolizate. Nu vă gândiți la violență extremă, filmul a fost realizat în 1961, violența este mai mult aluzivă și sugestivă. În schimb barbaria, grotescul, inadaptarea și resemnarea sunt la comun cu filantropia, ordinea religioasă în consemnele ei și pragmatismul clasei burgheze parvenite ...
Ceea ce merită subliniat în acest filmul este simbolul. Multe simboluri, foarte multe simboluri care sunt și pe alocuri parodiate, chiar dacă sunt și simboluri creștine.
 Mai multe puteți lua și decide uzitând de linkul ....


http://www.filme-gratis-online.ro/viridiana-1961/

vineri, 17 ianuarie 2014

Sensul hilar al vieții ... îl numesc ”eternizarea”


Sensul vieții constă în eternizarea persoanei” 
Dumitru Stăniloae

Doar cei conștienți de valoarea vieții îi caută un sens. Serios?! ... Râd frumos, politicos și scurt când surprind o argumentație de acest fel, când se vorbește despre existență. Argumentație vie? Reală? Cu năduful unei sincerități revoltate? ...
Intrăm în realul vieții cu o grosieră educație religioasă, indiferent de sorgintea ei. Mergem în orb cu speranța că suntem protejați întrucâtva de Divinul. Iubim în orb pentru că ne supunem umanului și ne este de prima oară în toate. Apoi tot prima ... Prima suferință serioasă ne rupe din contextul iluziei. Începe decăderea. Îndoială ... Zvârcoliri ... Întrebări esență despre viață, ... apoi Divinitate ... din nou suferim din lipsa unui răspuns. Raționalul primește curajul renunțării la sine! Cuptoare în topitoria ființei încinse peste limita admisă! Trecem prin diferite stări lichefiate, prindem paloarea aliajelor! Le luăm pe rând și tot nu aflăm răspuns! În noi se deschide neantul și înlăuntrul lui stă Divinul ascuns! Ardem pentru o certitudine mai mult decât orice armată de misionari care exorcizează sau vindecă de lepră! Argumentația eternității unde-i Doamne? Dă-ne ceva de care să ne agățăm ...
Fericiți cei cu Duhul?! ... poate cei agnostici. Și mai (ne)fericiți psihosomaticii atei. Să atingi tehnele în credință sau necredință presupune renunțare. Cum se poate trăi în renunțare fără plauzibilitatea certitudinilor? Ori le ai, ori nu le ai! Cum poți supraviețui acelei stări coroziv-afective în care rațiunea și-a înfipt ghearele fără mila creștină, fără a câștiga câteva certitudini suficiente supraviețuirii? Ieșirea din suferință se face prin luciditate și scepticism. Din acest moment Divinul este musafirul din rostirile agnosticilor și blamatul din rătăcirea expresiei ateiste. Când ajugem în ăst stadiu, unde mai este loc de eternitate? Despre ce vorbim părinte Stăniloae? ”Dumnezeu te-mburde-n rai părinte!” cum urează în graiul lor oșenii, dar pe mine, unul, convingerea în Divinul mi-a părăsit conștiința și eternul devine incert cât pentru mii de sinucideri ...
Îmi place scriitura povățuitoare a părintelui Stăniloae. Îmi plac Țuțea, Boca, Cleopa, Steinhardt, Bastavoi, dar asta nu înseamnă că îi cred și îi aprob în orb, necondiționat. Lectura în credința lor nu m-a îndepărtat complet, este sursa agnosticismului, un soi de salvare de la nietzscheanism sau schopenhauerianism. Să dăm eternității doar ruga pentru lectură și simțire, iar când nu om mai putea, să-i dăm eternității învățătura noastră la torc cu un dram de credință reală, vie, atât de necesară în proba iertării ...

Scepticism


Închipuiți-vă viața ca un carusel. Este simpatică ideea de ”când sus, când jos”. Precum destinul omului, și dansul în carusel este unul sincopic, din nou ”când jos, când sus”. Urcușuri vs coborâșuri ar fi echivalentul reușite vs ratări, bucurie vs tristețe, împlinire vs dezamăgire și să fim puțin nostalgici, iubire vs ură. Doar atât!? ...
Închipuiți-vă viața ca un carusel. Care este caracteristica principală a unui carusel? Joaca principală? Se învârte în cerc, în jurul unui ax central. Viața ca un carusel egal deja-vu. Un motiv în plus să-mi trăiesc viața cu o încetineală sfidătoare gravitației. Viața fiecăruia ar trebui să aibă doar 360 grade, nicidecum multiplu de 360. Este o iresponsabilitate să te prefaci că trăiești. Să repetăm în condescendența ființei trăirile este blasfemie; viitorul ar fi precum un pergament secret sigilat pe veci. În carusel, în rotația perpetuă, este interzisă evoluția. Este ca și cum ai citi o singură carte în toată existența. Este foarte adevărat că percepția cărții va fi una diferită, funcție de vârstă, maturitate și experiența acumulată, dar finalitatea și acțiunea sunt aceleași.
Să trăiești la nesfârșit stările în similitudinea lor, să te confrunți cu aceleași probleme, să nu ai bucuria primordială a unei iubiri și împliniri pentru că te regăsești în repetiție, nu-mi conferă nici o motivație să continui în firescul umanității. Regulile nu au fost create doar pentru a fi respectate întocmai, ele au fost create și pentru a le încălca. Nu-mi doresc să aflu despre ce este viața, mai degrabă aș dori să nu știu. Un sceptic precum subsemnatul se va revolta o singură dată. Un sceptic, ajuns ca atare din întâmplările vieții nicidecum din întâmplare, va face un singur compromis, apoi va asista la decăderea semenilor și într-un caz (ne)fericit va consemna ceea ce trăiește cu ochii minții; se subînțelege că acest exercițiu se va efectua după consemnarea celor trăite ființial. Dați-mi un singur motiv să rămân în carusel și promit că renunț public la scris ... 

joi, 16 ianuarie 2014

Agnozie


Se-ntâmplă zile care prezintă riscul unei epuizări maximale. Efectele se resimt în curândul ulterior. În timpul acelei epuizări, dincolo de solicitarea psihică, mentală și fizică se acutizează senzațiile. Senzațiile niciodată nu mint, sunt devenirea fecundă a intuiției. Senzațiile sunt preambulul certitudinilor; sunt alertă, sunt prevenire sunt praful ridicat din mișcarea conștiinței.
În astfel de zile nervii își forțează limitele. Mă regăsesc într-o singularitate sintetică, dar care mă împinge la gesturi extreme. Să te lupți cu tine însuți doar pentru a suporta! Una dintre provocările mizerie ale destinului. Să-ți fie de nevoie pentru a exista și în zorii mâinelui să te cobori adânc în ființă, să te identifici în roșul sângelui sau salinitatea unei lacrimi. Ești numai conștiință în fiece gând și gest, iar devenirea în planul existenței se oprește într-un prezent fără viitor. Aici nu afli durere, ea este deja istorie, chiar dacă recentă; afli despre uitare.
În cuprinderea agnoziei uiți totul. Uiți tot ceea ce ține de vitalele simțuri. Cu răul din râul uman se poate trăi, cu rădăcina lui trebuie să lupți în orb, indiferent de șanse. Drama în agnozie este pierderea senzației; dispariția ei te expune nevrozelor cu destinația delirului. Dar cum să rămâi indiferent acestei descompuneri? Cine mai suntem fără senzații, fără dureri sau bucurii (fie ele cele mai mărunte), fără ..., fără ..., fără ...
În agnozie mi-s reproș și distanță; mi-s centrul indiferenței izbăvite din resemnare, căci de satisfacția morții nu mă voi atinge. În orice durere mocnită zace o imensă nestăpânire. Când se va rupe stavila se va rupe și liniștea lumii. Așa-mi vine a urla cu agonie în pustiul Divinității: riscă-mi agnozia și te voi elibera pe Tine și supușii tăi! Cum ar fi corect: ”pe Tine și supușii ...” sau ”pe Tine de supușii ...”!? ...   


miercuri, 15 ianuarie 2014

Despre tristețe (II)


Se întâmplă să-mi și pese; de tristețea din semeni. În acele momente mă arunc cu capul înainte; mă împinge un aș dori să sfarăm zidul care-i separă de viață. Autenticitatea unei tristeți mă mișcă, chiar dacă știu enormul despre tristețile mele covârșitoare. Fără echivoc aș schimba tristețea lor cu a mea; nu i-ar salva de tristețea lor, le-ar fi de ajutor într-o îmbunare. Tristețurile mele sunt înfiorătoare; prin ele am înfrânt orice iluzie speranțelor . Nu este un gest creștinesc, nici pe departe, este doar inițierea în ale agoniei.
Nu mă aștept a fi crezut. Nici nu-mi doresc afecțiunea semenilor. Uf! Să nu aud în rostirea cuiva compasiune.  Gestul meu este curtoazia necunoașterii. O neliniște este incomparabilă unei agonii; cunosc, fără a-mi fi dorit vreodată această cunoaștere, totul despre permanența agoniei. Nu afli în grotescul tristeții gloria vreunei victorii, iar despre gloria martiriului pot a-mi vorbi doar sfinții când le va veni vremea în rostirea lor. Ajungi în agonie doar după ce viața ți-a permis împlinirea. Ai dovedit înaltul vieții doar pentru asumarea unei căderi ireversibile? Este o neghiobie, dar este șansa noastră de a învăța despre ură, șansa unei apoteotice trăiri în care revolta atinge paroxismul. Ura noastră va cuprinde și Divinul prin blamarea Lui. Întrebarea firească este putea-va Divinitatea să ne condamne când din înaltul cerului ne întoarce în arderea lavei? Putem judeca toate astea doar prin ceea ce am dobândit, am devenit, putem înțelege și accepta.
Numai un nefericit pricepe fericirea altora.  Aceluiași nefericit îi va reuși fără excepție transformarea neliniștilor în agonie. Agonicului căruia îi reușește izbăvirea din agonie, i se mai poate întâmpla doar luciditatea. Pragmatismul lui nu va ucide ludicul îl va exersa până-n mefistotelic. Profunzimea trăirii unei tristeți devenită capitală te aruncă în iad, iar de acolo numai singur poți ieși. Rugăciunile au suficiența lor și stârnesc zâmbete îngerilor, apoi compasiunea lor te va mistifica într-un inutil derizoriu. Înfrângerea unei agonii îți va conferi noblețea detașării ființiale; ca un exercițiu de imaginație, vizualizați revenirea între îngeri fără posesia vreunei aripi. Ei au primit putința de-a zbura după întâlnirea cu moartea, tu agonicule, ai câștigat acest drept sfidând-o.
Nu-mi mai este de trebuință nimic din trăirile care convoacă beatitudinea, extazul. Nu-mi sunt de trebuință pentru teama reîntoarcerii în agonie după izbăvirea din ea, ci pentru că timpul petrecut în extaz este incomensurabil timpului petrecut în agonie. De aici și preferința mea pentru luciditate ...