Două motive îmi mențin treaz interesul pentru disputa cu
umanitatea. Primul ține cont de faptul că nu sunt luat în serios sau în seama,
ceea ce mă liniștește vis-a-vis de vreun conflict deschis cu semenii, un
conflict despre care rațiunea îmi spune că niciodată nu voi fi deposedat de
ceea ce sunt și nici nu mă aduce în situația victimei. Al doilea motiv îl anulează
pe primul și îmi dă speranța că nu sunt singurul în care mocnesc neliniștile,
care caută o formă de izbăvire din păcatul supunerii și neputinței. Cred în
acele suflete în care liniștea nu-și află loc nici după moarte, deoarece nu
cred în ceea ce se poate afla dincolo de ea, acele suflete care trăiesc cu
trebuința de a găsi ceva răspunsuri cu privirea la (ne)potrivirile și (ne)firescul
ăstei lumi. Mi-aș dori ca aceste suflete să compună un cor care să existe. Să se
pronunțe, eu să-l ascult și să iau aminte, dar să mă excludă.
*Când mă cert cu Divinitatea o fac cu toată ființa, cu fiecare suflare și spasm, iar fiece zvârcolire mă aștept să fie un sfredel în sufletul Lui care să-l trezească, să-l determine să ia o decizie în ceea ce ne privește pe toți. Mi-aș dori să ne ierte și noi să o luăm de la zero cu memoria colectivă anulată; mi-aș dori să-și iasă din minți (cum mi se întâmplă mie uneori când mă gândesc la presupusa Lui durere privindu-ne pierduți în sminteală), să ne dojenească, apoi să ne pedepsească, finalmente să ne ierte oferindu-ne celor rămași o ultimă șansă. Aș fi mulțumit și dacă aș ști că nu ne mai suportă; ar fi un prim semn veridic și înspăimântător de motivant pentru luare aminte
*
Înainte de a te împăca cu semenii și Divinitatea trebuie
a te împăca cu sinele, a te accepta cu rele și bune, de a crea și uzita de acel
îndreptar care să-ți păstreze demnitatea deasupra a tot și toate. Când mă cert
cu sinele o fac pentru a mă împotrivi dinaintea a ceea ce sunt. Sunt unul dintre
întârziații acestor vremuri. Mi-ar fi fost mult mai bine în paleolitic; știam
mai puține, știam să vânez, să supraviețuiesc și să iubesc animalic, toate ăste
făr’
de pasiuni, regrete sau întrebări ...
*
Umanitatea este o tavernă nenorocită unde ne retragem cu toții după o zi de stat în piață, la tarabă, locul ideal pentru comercializarea negociată a sufletelor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu